Cronicar, insurgent

S-a mai spus că volumele de poezie ale lui Liviu Ioan Stoiciu sunt, de fapt, decupaje „de etapă“ din- tr-un discurs, pe care, în mod concret sau numai virtual, poetul îl performează continuu. E și nu e așa: unele culegeri care recuperează și pun în circulație manuscrise mult mai vechi par să confirme aserțiunea, pauzele editoriale pe care le consemnăm din când în când par, dimpotrivă, să o infirme.

Cert este că Liviu Ioan Stoiciu este un tip aparte de creator în poezia noastră contemporană: acela care nu scade sub nivelul său. Unele volume, cum au fost, în ultimele decenii, Singurătatea colectivă (1996), Poemul animal (2000), Craterul Platon (2008) sau Nous (2015), au reprezentat nucleele tari ale acestui discurs poetic continuu, amintind de debutul fulminant cu La fanion (1980). Celelalte, numeroase și ele, au jucat rolul de verigi de legătură între aceste momente de intensitate, împreună alcătuind o operă amplă, demult fixată în istoria literară.

Luare aminte, primul volum de poezie după o pauză de câțiva ani – precedenta culegere originală apăruse în 2017 –, este unul dintre aceste volume de legătură. Al căror rol este, pe de-o parte, să decanteze și să limpezească trăsăturile dintotdeauna ale poeziei lui Liviu Ioan Stoiciu, iar pe de alta, să încerce, contrapunctic, noi game. Nu l-aș minimaliza nicidecum, întrucât, dacă observația privind discursul poetic continuu este adevărată, ea nu înseamnă și că acest discurs ar fi monocord, mereu același. Faptul că poetul are un „sigiliu“ lesne recognoscibil e incontestabil, însă poezia lui Stoiciu nu trăiește din manieră. Diferă, de la un volum la altul, accentele, diferă tonalitatea și, nu în ultimul rând, diferă starea de spirit a celui care pare a vrea să cuprindă și să supună realul prin transformarea lui în poezie: „Ieșit la arătare. Pe malul drept al Dunării vechi,/ făcându-se voia ta. Stau pe o cioată/ uscată pe jumătate, în 25 iunie, pe marginea Milei 23/ și mă concentrez la tine: pe ce corabie mai/ ești? Să știi că eu îți arunc valurile înlăuntrul corabiei…“. Tonul din Luare aminte este unul amar, grăbit, neîmpăcat cu sine și cu lumea pe care o vâră în burta chitului, care este însuși poemul pe care-l scrie: „Nu mai am de ce să cresc, nu mai am de ce să scad – îmi/ număr zilele, uitat, intrat pe linie dreaptă,/ care nu urcă, nu coboară, n-am/ decât să dispar în necunoștință de cauză. Dând spre/ primăvară… Am fost ultimul prost, nu/ m-am învrednicit niciodată destul să văd nevăzutul.“

S-a mai spus și că în poezia lui Liviu Ioan Stoiciu e de sesizat o anumită buimăceală: în fața spectacolului lumii, în fața adâncurilor propriei conștiințe ori a semenilor. Aș spune, însă, că, în volumul Luare aminte, cel puțin, starea aceasta de buimăceală e fie un travesti ludic, fie o aparență înșelătoare. Impresia de tulburare a privirii decurge, cel mai probabil, din minuția cu care poetul cu conștiință de cronicar înregistrează – filtrându-l, desigur, prin sensibilitatea sa – realul. Nu cred, însă, că de o încețoșare a percepției este vorba în aceste versuri amare, scrise cu subtextuală obidă de un poet care caută, arghezian, certitudini și… le cam află: „Trăiește ca apucatul, nu mai primește nici un semnal,/ bâjbâie după ieșire, la vârsta lui ce-i mai/ trebuie să stea pe aici? Nu// găsește odată ce caută, o tot ia pe căi ocolite, pe unde nu/ l-a purtat raționamentul? S-a rătăcit/ prin această pădure a lucrurilor inutile, înmulțite în timp./ A părăsit atâtea dintre cele începute și i-a/ încremenit de atâtea ori/ sufletul… S-a întâlnit și cu acea creatură mare, cenușie,/ care s-a ridicat de pe un câmp din apropiere și/ s-a înălțat precum un elicopter,/ rotindu-se deasupra lui – avea ochii mari, rotunzi,/ strălucitori și roșii, avea legătură cu/ strămoșii?“ Chiar dacă suflul versului este mai sacadat, iar geometria viziunii neregulată (apropiată de tehnicile suprarealiste), sugestia unei revelații – a morții, în cazul de față – e cât se poate de transparentă.

Aș mai spune și că, în volumul Luare aminte, e limpede acel „sigiliu“, optzecist și personal, în același timp, de care vorbeam în preambul. Liviu Ioan Stoiciu duce proiectul renunțării la stilul înalt și al „democratizării“ limbajului poetic de la nivelul manifestului, al frondei juvenile, până la cel autentic, al inventării unei noi retorici, de uz propriu. Eliberat de conceptualismul șaizecist, discursul său transformă întregul poem într-o metaforă de mari dimensiuni. Cel puțin în poeziile cele mai bune, care nu sunt puține în acest volum-verigă, în care poetul s-a retranșat (până la următorul volum-„crater“) în ipostaza unui insolit „cronicar“ al spaimelor și fantasmelor unei neverosimile, totuși, senectuți.

*

Jurnalele lui Liviu Ioan Stoiciu, pe de altă parte, sunt o istorie în sine și noul De uz strict personal (Din anul Revoluției – jurnal. Și după 17 ani, elegii ale unui accident) nu face excepție.Și aceasta, deoarece, înainte de toate, autorul – spre deosebire de mulți contemporani vanitoși – a avut ce povesti în ele. Opozant cunoscut al regimului ceaușist, cu manifestări publice concrete (cel puțin în viața culturală din ultimul deceniu al defunctului regim), poetul a avut parte de domiciliu forțat, la Focșani, și de întreaga gamă de amenințări, anchete și șicane cu care fosta Securitate îi trata pe neobedienți. Concomitent, Stoiciu a fost unul dintre combatanții de frunte ai unei bătălii literare: cea pentru impunerea generației optzeci, într-un deceniu în care aparatul ideologic al partidului unic recurgea din nou la „strângerea șurubului“. Cenzurarea drastică a textelor cele mai nevinovate, amânarea debuturilor sau marginalizarea socială erau armele cu care regimul îi trata pe tinerii creatori în anii 1980, iar poetul exilat la Focșani a avut parte de toate.

Cu toate acestea, nu este ușor să ajungi la o imagine completă a activității diaristice a lui Liviu Ioan Stoiciu. După ce, ani și ani de zile, a notat cu migală toate întâmplările prin care trecea – spre a-i servi drept „memorie de rezervă“, mărturisește undeva –, poetul a tratat cu destulă lejeritate publicarea acestor însemnări. În sensul că acest exercițiu diaristic amplu, cum puține avem în generația optzeci, a fost editat până acum numai fragmentar, uneori la edituri sau în reviste de nișă, fără a respecta strict ordinea cronologică. Pagini scrise cu febrilitatea caracteristică atât de tensionatului deceniu 1980-1990, câteodată chiar ascunse, de teama unei percheziții (pe față sau pe ascuns), rămân nepublicate, ca să nu mai vorbim de faptul că o ediție integrală a acestor însemnări zilnice pare foarte departe, cel puțin în intențiile autorului.

Prezen tul decupaj conține însemnările dintre 1 iulie și 30 septembrie 1989. Nu sunt chiar zilele finale ale regimului comunist din România, însă sunt cele în care apar semnale tot mai puternice, interne și mai ales externe, ale schimbării istorice care urma să vină. Mărturia poetului – opozant, cum spuneam, și trimis cu domiciliu forțat la Focșani – este importantă atât ca perspectivă personală, a unui intelectual identificat de regim drept un adversar și tratat ca atare, cât și prin elementele de realitate înconjurătoare, trăite de noi toți, pe care textul le conține din belșug.

Aș remarca, mai întâi, faptul că Stoiciu nu are, în aceste luni de descompunere a comunismului, cine știe ce forță politică, dar nu este un naiv. E un om singur, înconjurat la Focșani de prieteni temători, de confrați indiferenți, de turnători și de nu puțini securiști dispuși să împingă „strângerea șurubului“ până la violență. De aceea, e prudent și nu se aruncă în situații care l-ar putea expune: nu atât dintr-o omenească spaimă de Securitate, ci (aspect care mi se pare remarcabil) pentru a nu-și periclita propriul proiect de opoziție față de ceaușism. Are prieteni în lumea literară și repere morale. Știe să identifice potențialii turnători sau provocatori și să decodeze comportamentele celor care îl înconjoară: notele pe care le face ulterior, în anii noștri, pe marginea însemnărilor din 1989, cu ajutorul revelațiilor de la CNSAS sau din presă, îi confirmă fără greș intuițiile.

În al doilea rând, aș atrage atenția asupra unei caracteristici aparte a regimului Ceaușescu, pe care paginile din De uz strict personal o documentează. Stoiciu consemnează, rând pe rând, transformările și căderile guvernelor comuniste din țările înconjurătoare, în contrast cu conservatorismul rigid al lui Ceaușescu, la noi. Însă ceaușismul, deși „strânge șurubul“, nu poate, de fapt, să împiedice apariția unui nou volum al poetului – este vorba de O lume paralelă – și nici consemnarea lui critică favorabilă, în țară și la Europa liberă… E un semn al osificării și al transformării finale a ceaușismului într-un uriaș mumificat, violent, resentimentar, dar cu picioare de lut…

În fine, aș semnala bogata resursă pe care o constituie jurnalul pentru cercetări privind istoria cotidiană și a mentalităților din ultimul deceniu de comunism. De la privațiunile cotidiene (penuria de alimente și de bunuri de consum, lipsa apei calde, a gazelor, a luminii electrice etc.) la comportamentele deviante produse de absurdul regimului, totul se află consemnat, cu exactitate de seismograf, în însemnările editate acum sub titlul De uz strict personal.

Închei, spunând că ar fi de dorit ca poetul să facă un efort și să editeze în întregime acest jurnal, de mare însemnătate literară și politică.