O poezie elaborată, cu grija coerenței temelor, nelăsînd metafore căzute întîmplător în plasa în care poetul „prinde norii“, scrie Olimpiu Nușfelean în cea mai recentă carte a sa, Unde așezăm plînsul copilului?
Ținta problematică a poeziei lui Olimpiu Nușfelean este marginalitatea, o temă de largă circulație în lirica noastră de azi, nu neapărat fixată în versurile poeților „provinciali“, neavînd, la rigoare, prea multe legături cu domiciliul și cartea de identitate ale poetului. Marginalul din Unde așezăm plînsul copilu lui? se află în cioburile oglinzii, refuzînd chipul întreg din „ma rea oglindă“, urmînd un reglaj fin cu propria ființă dincolo de centrul care nu poate fi văzut, pentru că, iată, ochii percep realul prin privire. Privirea își asociază picturalitatea, ceea ce se percepe, vederea e a lui dincolo, a „as cunsului“. Marginalul percepe formele realului: „«–Acum iau – în privirea ta – forma plată a orizontului./ Las soarele să se oglin dească verde în mine,/ să mă cucerească, lent, cu clorofila/ trezită-n nervurile mele./ Păscută de oile gîndului,/ trimisă de ele în lume, de Sfintele Paști./ Veghe sau pîndă./ Ce să mai aștept,/ cînd eu sînt capătul uimirilor tale,/ Privitorule?/ Și nici nu mai știi/ dacă-i un firesc schimb de priviri/ – de dincolo de timp –/ sau o simplă improvizație!…/ Fii sigur:/ cartea mea tînără oprește orizontul/ să mă reinventeze./ Sînt a ta/ cît privrea ta-i vie –/ numai atît!»“ (Ciobănița). Tot în marginalitate se află imagi nea: splendoarea apusului, de exemplu, sînt ochiul și privirea sa, „concretul superb“ dintr-o imagine filmată cu teleobiectivul a unui cîrd de pelicani „cu gușile pline de pește“. Dincoace sînt sugestia, fantasma, figura din „înscrisul nisipului“, cuvintele („văd doar cu ce văd cuvintele mele“, scrie poetul în Așezarea în glastră), poezia ca o pasăre cîntătoare: „Pe ce ai vrea tu, cititorule,/ să-mi scriu poeziile?/ Pe o foaie smulsă/ din registrul de cîrciumă al bunicului,/ cu foșnetul ei de colb spulberat de curentul de aer/ venit prin geamul deschis/ de-o mișcare a norilor?/ Pe agenda zilei cu care mi-am început noul an?/ Într-un mesaj pe telefonul mobil?/ În caietul de isprăvi ai iubirii?/ Dar iată cum curentul de aer/ in trat pe fereastra larg deschisă a secolului/ spulberă uimirile noastre!/ Mi-am pus viața în filele spre care moartea/ își trimite ca rii înfometați./ Splendoarea apusului reinventează/ în privirile me le/ se ascunde-n cuvinte uitate./ Pașii mei se șterg din înscrisul nisipului/ lins de valurile stîrnite de delfini jucăuși./ Pentru cine reînvăț pierderea?/ La ce bun/ să renasc/ pentru chinul unui al doilea sfîrșit/ înainte de A Doua Venire??“ (Al doilea sfîrșit).
Lu mea privirii, a imaginilor din „vitrina protectoare a unui magazin de pantofi“ este una străină ființei, o lume „plină de semne ce nu-mi aparțin“ pentru că, iată, ea este un univers de dincolo de cu noașterea prin vederea secundă. Știu doar ceea ce pot privi – iată o propoziție pe care poezia lui Olimpiu Nușfelean o refuză: „Ce tristețe-i la marginea lumii!/ Dacă privești dincolo de cunoaștere,/ te ia amețeala/ și nu mai înțelegi nimic./ Pipăi neantul/ cu un avion de agrement –/ eu și pilotul./ El e îndrăznețul și sfătuitorul –/ înaintez cît îngăduie el –/ un zeu cu acte păgîne./ Îndemînarea lui oprește căderea în gol./ În linie dreaptă, am acces la eternitate/ cît mă poate duce/ un motor de mică putere./ În zile de vară,/ ne apropiem de abis, noi, cei de jos,/ la pas, în plimbări trecătoa re,/ cînd, deasupra noastră, avioane puternice/ o iau hotărîte spre necunoscut./ Nu se mai întorc./ Se vorbește că pasagerii lor ar pu tea fi ajunși din urmă/ dacă ai sări în gol – unii o fac,/ dar nu se mai întorc/ să povestească pe unde au fost, ce-au văzut…/ Altfel, doar povești de care/ elevii din ciclul primar s-au plictisit./ Un privilegiu a fost toată venirea aici,/ călătoria aceasta…/ Copleșitor pentru gînduri./ Și-i atît de trist să nu poți vedea/ mai mult decît îți arată imaginația“ (Poemul de la marginea lumii).
Această poetică a vederii cir cumscrie un subtil sentiment religios, într-o relație specială cu transcendența: „Dorul lui acum se-ntremează?/ În apa unde este scu fundat, pentru purificare?/ În lumea în care este acum scufundat, pentru vină?“. Astfel se identifică ființa, în primul poem al căr ții – pruncul care este scufundat în apă pentru purificare și omul care se scufundă în lume pentru vină. Accesul la chipul ascuns e, de sigur, prin vedere, dar, pentru aceasta, ființa se retrage nu în mi neral, ci în increat, în necuprins, așteptînd acolo A Doua Venire.
Miezul problematic al temei poemelor lui Olimpiu Nușfelean din Unde așezăm plînsul copilului? se află în poemul Duminică dimineața: în bătaia clopotelor bisericii din cartier, ființa se retrage din trup pentru a se regăsi în increatul din ceea ce nu va fi fost scris încă. Desprinderea de sine, de semnele veacului, părăsirea poartă amprentele ambiguității: „Înfășurat în soarele verii,/ eul mi se retrage din trup,/ se topește în nemărginitul nescris./ Mă întreb, ca în copilărie,/ dacă și morții aud/ cîntecul turlelor,/ ei, închiși în lacrima despărțirilor/ și care comunică doar prin semne cerești…/ Și eu/ mă desprind de mine,/ dintre semnele veacului./ Las totul în urmă./ Oare mă părăsesc?“
Olimpiu Nușfelean știe să-și reinventeze poezia, cu fiecare carte, refăcîn- du-se în sunetul plin al unui nou Big-Bang.