Poeme de Viorel Bucur și Petru Covaci

Poeme de Viorel Bucur

printre visele întrerupte 1

În faţa morţii tata a plâns cu râsul lui zgomotos lăsat

să curgă peste tot asemeni torentului născut din ploaia

de după o interminabilă secetă. A plâns când a simţit

moartea dându-i târcoale iar el şedea cu ultimele puteri pe betonul

gardului din fier forjat vopsit în roşu ca o limbă de foc

iar noi îl priveam ca atunci când ne certa pentru nu ştiu

ce tâmpenie făcută ca atunci când aşteptam cu nerăbdare

să se ridice şi să ne pedepsească ca să se termine odată.

Dar el doar plângea domol şi lacrimile i se scurgeau

ca nişte picături de zăpadă topită. Ne venea să-i aducem

aminte – şi era omenesc să fi uitat – ne venea să-i strigăm

să-l dojenim să tăcem atât de adânc încât tăcerea

noastră să-l asurzească dar tată! – am fi vrut să-l punem

să-şi pipăie tălpile îngheţate prin munţii tatra într-un război

care nu fusese al lui – dar tată! e doar o singură moarte

una singură mică şi prăpădită dă-o dracului de amărâtă

tu ai văzut atâtea morţi în scârba războiului prin noroaiele

care vă înghiţeau ca nişte guri de balauri. Îi drept –

tata era din nou înalt şi semeţ cu capul înclinat într-o

parte cu mersul uşor şchiopătat de-l recunoşteam de la distanţă

atunci când se întorcea de la trenul de cinci – îi drept erau

multe morţi şi un singur plâns morţi de toate culorile şi neamurile.

Dar nici una nu era moartea mea. Cu ea voi fi de-acum înainte

mai mult decât cu oricine sau cu orice. Şi musai să-i învăţ limba.

printre visele întrerupte 2

Când a început războiul oamenii s-au făcut comozi în fotolii

pregătiţi să trăiască o altă seară pasionantă

în faţa televizoarelor.

Aveau tot ce-şi doreau dinăuntru înspre în afară.

Aveau întuneric în jurul lampei, aveau ceai fierbinte şi

flori de lacrimi îngheţate pe geamuri

ca nişte medalii încremenite pe pieptul învingătorilor.

Aveau copii care plângeau enervant şi ei se bucurau

că nu sunt ai lor. Dar mai ales

aveau zăpadă suficientă ca să acopere roşul din sânge

pentru că ştiau din alte războaie că acesta e la fel pretutindeni

şi nimeni nu-l va putea recunoaşte de unde vine.

Vreodată.

printre visele întrerupte 3

valeri este singurul om pe care

îl dor mai mult braţele decât gura

atunci când vorbeşte cu mine

suntem ca doi luptători care îşi mai spun şi ceva poveşti amuzante

în timp ce se înfruntă

stăm cot la cot în sala de curs

şi suntem pe cale să punem bazele unei mari prietenii ruso-române

cu modestele noastre puteri şi într-o altă limbă

valeri a fost întors din nou la începători

n-are nicio problemă din cauza asta

este blond şi încrezător vorbeşte germana mai bine cu mâna stângă

decât cu cea dreaptă îi spune cu nonşalanţă groseman profesorului

încurajat de şuieratul samovarului care anunţă că pauza e aproape

ceaiul va fi servit punctual în căni grosolane de faianţă violetă

ca nişte tufe de liliac fremătând liniştit sub ferestrele îngheţate

ale moscovei

este tot ce putem face mai bun pentru tine spune mişcându-şi

frenetic mâinile

vei învăţa vrând-nevrând rusa fără profesor

în pauză

sorbindu-ţi liniştit ceaiul

şi acceptându-ţi zi de zi tot mai mult vei vedea

condiţia de latin într-o mare slavă.

Poeme de Petru Covaci

Valea albastră

(fragmente)

mă împrietenesc cu baciul diurca și cu nana saveta

ținem, împreună, prelegeri despre sfioșenia bobului de secară

ori despre

deșertăciunea prunilor osteniți

*

pustia este ca fumul de țigară

mirosul îmbietor, de cafea, pătează tablourile agățate de pereții

aducerilor-aminte

(de parcă în camera neaerisită s-ar prăpădi așteptarea)

ciobănița stă ghemuită (lângă botul mioarelor sale)

(plină de zâmbet tricotează o amiază fierbinte)

(până la strâmturi)

*

târâte prin noroaie rudimentare fragmente dintr-o altă scrisoare

cad

peste țări și popoare…

mă întorc către mine și zic: te-au ucis apele învolburate

și sloganele de tot felul

casele de toleranță, barurile și sălile cinematografelor

te-au ucis

tu, ca un car mortuar, pe străzi nu găseai decât cimitire

în lacrimă nu găseai alinare

fără să întrebe martorii, fără ca cineva să poată protesta

cu un cuțit ruginit

te-au ucis

și nu le-a fost teamă, nu aveau de ce să le fie teamă

cimitirele erau atât de bine puse la punct

*

clipa de ceară îmbrățișează tulburarea lucernei (în noaptea de vară)

Într-o calmă vecie

când vei deschide această carte

(la fel cum drumul aparţine pașilor)

poemul nu va mai fi

(în locul său vor rămâne râurile, curgerea, lumina primului vis)

tu nu învăţa decât ceea ce însuţi ai putea isprăvi

și nu isprăvi decât ceea ce însuţi ai putea înţelege

(precum caravana pe drumul său lung

spre nirvana)

nu spune da, nu spune nu

(floarea cenușilor o presară vecia)

există în noi regeasca putere

înfruntând inerţia

dar tu, când vei citi aceste rânduri

(dacă le vei citi)

despre tine însuţi adu-ţi aminte

nisipul (din care curg umbrele)

poate modela … imaginea frunzei strivite?

(pe FRUNZĂ s-ar putea scrie o capodoperă)

biblioteca răvășită

pare

molozul rămas în urma civilizației

nelocuite, casele în ele însele se bejenesc

sângele acelorași reguli curge din

unicitatea parfumului rânced

în care a trăit, ca o regină, apocalipsa

păstorind vechile noastre urgii

interiorul poemelor s-ar scoroji

dacă

lumina lor caldă nu ar trezi

pojghiță subțire, de suflet

într-o calmă vecie

de

melancolie