Poeme de Viorel Bucur
printre visele întrerupte 1
În faţa morţii tata a plâns cu râsul lui zgomotos lăsat
să curgă peste tot asemeni torentului născut din ploaia
de după o interminabilă secetă. A plâns când a simţit
moartea dându-i târcoale iar el şedea cu ultimele puteri pe betonul
gardului din fier forjat vopsit în roşu ca o limbă de foc
iar noi îl priveam ca atunci când ne certa pentru nu ştiu
ce tâmpenie făcută ca atunci când aşteptam cu nerăbdare
să se ridice şi să ne pedepsească ca să se termine odată.
Dar el doar plângea domol şi lacrimile i se scurgeau
ca nişte picături de zăpadă topită. Ne venea să-i aducem
aminte – şi era omenesc să fi uitat – ne venea să-i strigăm
să-l dojenim să tăcem atât de adânc încât tăcerea
noastră să-l asurzească dar tată! – am fi vrut să-l punem
să-şi pipăie tălpile îngheţate prin munţii tatra într-un război
care nu fusese al lui – dar tată! e doar o singură moarte
una singură mică şi prăpădită dă-o dracului de amărâtă
tu ai văzut atâtea morţi în scârba războiului prin noroaiele
care vă înghiţeau ca nişte guri de balauri. Îi drept –
tata era din nou înalt şi semeţ cu capul înclinat într-o
parte cu mersul uşor şchiopătat de-l recunoşteam de la distanţă
atunci când se întorcea de la trenul de cinci – îi drept erau
multe morţi şi un singur plâns morţi de toate culorile şi neamurile.
Dar nici una nu era moartea mea. Cu ea voi fi de-acum înainte
mai mult decât cu oricine sau cu orice. Şi musai să-i învăţ limba.
printre visele întrerupte 2
Când a început războiul oamenii s-au făcut comozi în fotolii
pregătiţi să trăiască o altă seară pasionantă
în faţa televizoarelor.
Aveau tot ce-şi doreau dinăuntru înspre în afară.
Aveau întuneric în jurul lampei, aveau ceai fierbinte şi
flori de lacrimi îngheţate pe geamuri
ca nişte medalii încremenite pe pieptul învingătorilor.
Aveau copii care plângeau enervant şi ei se bucurau
că nu sunt ai lor. Dar mai ales
aveau zăpadă suficientă ca să acopere roşul din sânge
pentru că ştiau din alte războaie că acesta e la fel pretutindeni
şi nimeni nu-l va putea recunoaşte de unde vine.
Vreodată.
printre visele întrerupte 3
valeri este singurul om pe care
îl dor mai mult braţele decât gura
atunci când vorbeşte cu mine
suntem ca doi luptători care îşi mai spun şi ceva poveşti amuzante
în timp ce se înfruntă
stăm cot la cot în sala de curs
şi suntem pe cale să punem bazele unei mari prietenii ruso-române
cu modestele noastre puteri şi într-o altă limbă
valeri a fost întors din nou la începători
n-are nicio problemă din cauza asta
este blond şi încrezător vorbeşte germana mai bine cu mâna stângă
decât cu cea dreaptă îi spune cu nonşalanţă groseman profesorului
încurajat de şuieratul samovarului care anunţă că pauza e aproape
ceaiul va fi servit punctual în căni grosolane de faianţă violetă
ca nişte tufe de liliac fremătând liniştit sub ferestrele îngheţate
ale moscovei
este tot ce putem face mai bun pentru tine spune mişcându-şi
frenetic mâinile
vei învăţa vrând-nevrând rusa fără profesor
în pauză
sorbindu-ţi liniştit ceaiul
şi acceptându-ţi zi de zi tot mai mult vei vedea
condiţia de latin într-o mare slavă.
Poeme de Petru Covaci
Valea albastră
(fragmente)
mă împrietenesc cu baciul diurca și cu nana saveta
ținem, împreună, prelegeri despre sfioșenia bobului de secară
ori despre
deșertăciunea prunilor osteniți
*
pustia este ca fumul de țigară
mirosul îmbietor, de cafea, pătează tablourile agățate de pereții
aducerilor-aminte
(de parcă în camera neaerisită s-ar prăpădi așteptarea)
ciobănița stă ghemuită (lângă botul mioarelor sale)
(plină de zâmbet tricotează o amiază fierbinte)
(până la strâmturi)
*
târâte prin noroaie rudimentare fragmente dintr-o altă scrisoare
cad
peste țări și popoare…
mă întorc către mine și zic: te-au ucis apele învolburate
și sloganele de tot felul
casele de toleranță, barurile și sălile cinematografelor
te-au ucis
tu, ca un car mortuar, pe străzi nu găseai decât cimitire
în lacrimă nu găseai alinare
fără să întrebe martorii, fără ca cineva să poată protesta
cu un cuțit ruginit
te-au ucis
și nu le-a fost teamă, nu aveau de ce să le fie teamă
cimitirele erau atât de bine puse la punct
*
clipa de ceară îmbrățișează tulburarea lucernei (în noaptea de vară)
Într-o calmă vecie
când vei deschide această carte
(la fel cum drumul aparţine pașilor)
poemul nu va mai fi
(în locul său vor rămâne râurile, curgerea, lumina primului vis)
tu nu învăţa decât ceea ce însuţi ai putea isprăvi
și nu isprăvi decât ceea ce însuţi ai putea înţelege
(precum caravana pe drumul său lung
spre nirvana)
nu spune da, nu spune nu
(floarea cenușilor o presară vecia)
există în noi regeasca putere
înfruntând inerţia
dar tu, când vei citi aceste rânduri
(dacă le vei citi)
despre tine însuţi adu-ţi aminte
nisipul (din care curg umbrele)
poate modela … imaginea frunzei strivite?
(pe FRUNZĂ s-ar putea scrie o capodoperă)
biblioteca răvășită
pare
molozul rămas în urma civilizației
nelocuite, casele în ele însele se bejenesc
sângele acelorași reguli curge din
unicitatea parfumului rânced
în care a trăit, ca o regină, apocalipsa
păstorind vechile noastre urgii
interiorul poemelor s-ar scoroji
dacă
lumina lor caldă nu ar trezi
pojghiță subțire, de suflet
într-o calmă vecie
de
melancolie