Majoritatea criticilor își comunică metoda, principiile sau convingerile la începutul carierei sau ca avanpremieră la opera lor principală. E. Lovinescu, de pildă, întâi a formulat teoria sincronismului (în Istoria civilizației române moderne, 1924-1925) și abia apoi a început Istoria literaturii române con temporane (1926-1929, ed. a II-a, 1937). G. Călinescu, la rândul său, a dat în 1939 volumul Principii de estetică, cu fundamentalul eseu Tehnica criticii și a istoriei literare, care a enunțat ceea ce va deveni metoda monumentalei Istorii a literaturii române de la origini până în prezent (1941), în a cărei prefață criticul a și reluat, de altfel, cu ghilimelele de rigoare, ideile principale ale eseului. În același an 1941, Tudor Vianu deschidea Arta prozatorilor români cu studiul, esențial și el pentru metoda sintezei, Dubla intenție a limbajului și problematica stilului. În fine, mai aproape de zilele noastre, deși mefient față de „terorismul” metodologic actual, Nicolae Manolescu a furnizat, în prefața Istoriei critice a literaturii române (2008, ed. a II-a, 2019), nu doar un „discurs asupra metodei”, ci și una dintre puținele contribuții românești relevante, în materie de teorie a criticii și istoriei literare.
Alex. Ștefănescu, autor și el al unei masive Istorii a literaturii române contemporane. 1941-2000 (2005), a preferat însă să își formuleze a posteriori opiniile cu privire la esența literaturii și a interpretării ei, la mulți ani după apariția cărții sale celei mai importante. A făcut-o printr-o serie de eseuri ample, publicate în revista „Luceafărul de dimineață”, reunite acum într-un volum intitulat, vag și incitant în același timp, Despre impuritatea literaturii. Textele care îl alcătuiesc nu ambiționează, prin urmare, să delimiteze un domeniu teoretic strict personal, ci – în acord cu ființa lăuntrică a criticului, mai degrabă bonomă și liberală – să propună celor interesați de dezbaterea de idei o serie de observații și reflecții cu caracter aplicat despre literatură. Observații și reflecții, în paranteză, expuse cu o anumită doză de relativism, care rezultă dintr-o lungă și inestimabilă experiență practică, de critic și istoric al literaturii române contemporane.
La drept vorbind, nu este prima incursiune a lui Alex. Ștefănescu pe teritoriul întrebării „Ce este literatura?”. Într-o carte savuroasă și necesară, dar detestată de o largă majoritate a scriitorimii actuale, intitulată Cum te poți rata ca scriitor. Câteva metode sigure și 250 de cărți proaste (2009), criticul a oferit cu generozitate un curs deschis de inițiere în literatură, însă construit antifrastic, pe baza contraexemplelor furnizate de noianul de falsă literatură pe care editurile l-au revărsat, în anii din urmă, înspre bietul cititor.
Acum, însă, în Despre impuritatea literaturii, Alex. Ștefănescu a abandonat tactica lui „Așa nu!” și s-a retras într-o zonă mai puțin belicoasă: cea a subtilei pedagogii a frumosului. Dincolo de reverența făcută esteticului, discursul său nu seamănă deloc cu calilogia călinesciană, căci contemporanul nostru știe prea bine că, din păcate, nu se mai adresează unui public cultivat, câteodată la fel de sigur pe gustul său ca scriitorul, cum era publicul lui Călinescu. Din punctul de vedere al metodei, demersul din Despre impuritatea literaturii trebuie așezat, mai degrabă, lângă cele două volume masive de Eminescu, poem cu poem (2017, 2019). Ca și în această originală interpretare a poeziei eminesciene, criticul mizează pe lunga sa experiență literară și, în același timp, pe un orizont de așteptare „fraged”, nepervertit de lecturi și cunoaștere, care trebuie „cucerit” și adus la literatură.
De aici, și tonul cordial, neobișnuit într-o carte de opinii și observații despre arta literară. Alex. Ștefănescu nu are cap teoretic (nici nu pretinde că are), dar reușește să sintetizeze admirabil, în formule deopotrivă pătrunzătoare și inteligibile, adevăruri pe care estetica literară curentă le îngroapă, de regulă, într-un stil uscat și impenetrabil. Simplitate, nu simplism: criticul, spuneam, se bazează pe o îndelungată experiență și pe o înțelegere a literaturii care decurge din iubire și din slujire. Despre impuritatea literaturii respiră o imensă dragoste de literatură – care alimentează, de peste cinci decenii, activitatea criticului –, iar aceasta constituie prima (și cea mai importantă) lecție a cărții: nu poți face literatură fără să o iubești, fără să îi prețuiești valorile și fără să respecți condiția ei de meșteșug de elită.
Nu întâmplător, volumul începe cu un eseu intitulat Imitația inventivă – în care criticul își construiește eșafodajul discursului despre mijloacele literaturii – și se încheie cu un altul, intitulat Într-o altă viață, m-aș ocupa tot de literatură – în care vorbește atât despre plăcerea rafinată, de esență superioară, a ficțiunii literare, cât și despre dragostea care definește pactul său de o viață cu ea.
Între cele două, se întind alte 8 texte, care se îmbină armonios, fără pretenție de sistem, și care ne propun spre reflecție diverse aspecte ale literaturii, așa cum sunt ele văzute de Alex. Ștefănescu, după o viață de critic în slujba scrisului contemporan.
De pildă, criticul crede că literatura este o imitație inventivă a vieții reale. E un punct de vedere… à prendre ou à laisser (teoreticienii de profesie, în tot cazul, nu ar fi de acord cu el). Însă, autorul neavând morgă de estetician, construiește pe temeiul acestei convingeri personale o descriere funcțională foarte utilă și plauzibilă a unor aspecte esențiale ale scrisului literar, de la formele lirismului (în Opera literară ca perpetuum mobile) la secretele conotației (în Să ne imaginăm că am fi scriitori). Ceea ce place și convinge, în aceste serii de observații pătrunzătoare, uneori chiar surprinzătoare, despre funcționarea mecanismului ficțiunii, rostite pe un ton plăcut și familiar, este tocmai doza de relativism, lipsa de încrâncenare metodologică, de care vorbeam, decurgând dintr-o vastă experiență de cronicar al literaturii postbelice, care știe, de pildă, că „Nici tehnici literare mai simple – cum ar fi tehnica aluziei, de care am mai vorbit – nu sunt întru totul analizabile. Un singur exemplu. Marin Sorescu folosește aproape exclusiv, în poemele sale, stilul aluziv și totuși aceste poeme au un farmec greu definibil. Și se bucură de popularitate.”
Dacă ar fi să-l încadrez pe Alex. Ștefănescu, cel din Despre impuritatea literaturii, într-o categorie pedagogică, aș recurge la clasificarea lui Ion D. Sîrbu. Care, se știe, împărțea pedagogii în două grupe: profesorii, cei care cunosc totul, au virtutea exactității și le este indiferent ce se întâmplă cu știința absolută pe care o livrează auditoriului, respectiv, dascălii, cei care nu știu totul, dar, având puterea de a se mira ei înșiși de știința pe care o profesează, au capacitatea de a provoca emulația discipolilor. În volumul de față, Alex. Ștefănescu e mai degrabă un dascăl, preocupat pe de-o parte să lămurească în mod aplicat aspectele de bază ale scrisului literar, iar pe de alta, să stimuleze pasiunea pentru această literatură a cititorilor, ajutându-i pe aceștia să își rafineze apropierea de literatură. Criticul face parte din prima promoție interpretativă de după apariția structuralismului la noi, însă analiza sa nu are nimic din uscăciunea semioticii sau a stilisticii. De altfel, citează arareori vreun alt critic, iar când o face, este vorba numai de clasici, nu de contemporani: totul pare (doar pare, nu este!) scris în priză directă, într-un efort simpatetic în care exegetul stă umăr la umăr cu cititorul, rezervându-și privilegiul de a(-și) desluși mirările provocate de scufundarea în, cum spunea Jean-Pierre Richard, „pivnițele textului”. Cu atât mai mult, cu cât pentru Alex. Ștefănescu literatura nu este un monument funerar, ci un organism viu, un spectacol fascinant și acaparator, demn nu numai de a fi înțeles, ci și iubit…
Volum surprinzător și nu prea – știută fiind intensitatea pasiunii autorului pentru literatura română –, Despre impuritatea literaturii este un joc pedagogic deloc ingenuu, a cărui miză este educația estetică a cititorului de azi și, totodată, o încercare iscusită a unuia dintre criticii de marcă ai ultimelor decenii de a-l ajuta pe acest prezumtiv cititor să-și păstreze criteriile și capul pe umeri. Scrisă fermecător, cartea seduce și tocmai în această seducție rezidă pericolul de a trece peste mărturisirea gravă pe care o conține: și anume, că literatura este o impuritate sublimă, a cărei dispariție (clamată de unii) ne-ar sărăci iremediabil.