Prozatorul Florin Toma și-a descoperit vocația de cronicar plastic și practică asiduu acest gen publicistic. Și-a adunat cronicile în două volume, cel mai recent fiind apărut în acest an. Autorul încearcă și deseori reușește chiar foarte bine să facă un lucru deosebit de greu, chiar imposibil de dus pînă la ultimele consecințe: să povestească prin fraze ceea ce este adresat, prin însăși condiția sa, vederii. Să transpună vederea sa în cuvinte, pentru un cititor care, cel mai adesea, nu a văzut cu ochii lui obiectul la care se referă cronicarul. O acțiune este, paradoxal, mai ușor de descris. Un meci de fotbal, o piesă de teatru, o petrecere, un accident rutier sau o încăierare pe stradă sînt mult mai simplu de transferat în scris, pentru că au o dimensiune epică. Dar o statuie sau un tablou, nemișcătoare, mai ales dacă este vorba de forme abstracte, nu constituie niște obiecte care să treacă ușor din văzul unui privitor în mintea unui terț prin meșteșugul scrisului.
Cronicarului muzical și celui de artă plastică li se cere o virtuozitate specială și, mai ales, să-și inventeze permanent noi unelte, mijloace de a face inteligibilă opera unui public lipsit de posibilitatea de a o observa direct. Florin Toma recurge efectiv la toate mijloacele scrisului pentru a reda cît mai fidel spiritul artei plastice. Folosește comparații insolite, metafore cît mai sesizante, epitete imprevzibile. Viziunile unui pictor sînt „năbădăios de particulare”, la același „fatasmagoricul (este) ascuns în epatantul abracadabrant”. Cronicarul recurge la mijloace retorice spectaculoase: interogații, litote, false mirări și paradoxuri cît mai eclatante, ca să compună, din mulțimea cuvintelor, ca din miile de tușe ale unui tablou, imaginea.
Subiectele lui Florin Toma, din acest volum, sînt operele a 44 de artiști plastici români contemporani, cronicile fiind ordonate, cu cîteva abateri, alfabetic, după numele artistului. Ele datează, cu cîteva excepții, din ultimii cinci ani. Majoritatea artiștilor sînt consacrați, merită și chiar li se atribuie, de regulă, titlul de „maestru”: Aurel Bulacu, Mihail Țopescu, Ioan Nemțoi, Mihail Olos, Napoleon Tiron, Spiru Vergulescu.
Florin Toma le acordă cu generozitate luminile spiritului său ludic, fiind față de ei cînd blînd ironic, cînd profund liric, uneori chiar epic sau dramatic. Cronicarul chiar prefațează un articol despre Mihail Trifan cu un veritabil eseu închinat ludicului. În articolul propriu-zis, autorul cronicii face portretul hazliu al acestui „artist al polimateriei estetice” răspunzînd la întrebarea adresată sieși „Cine este Mihail Trifan?”. El ar fi: „un spiriduș, deloc înalt, aproape prizărit, uscățiv și diluat (oximoron n.m.), slab ca un țîr, adică puțin mai consistent decît o scîndură. Apoi îi notează nestarea, vioiciunea, neastîmpărul, pe care le atribuie rădăcinilor oltenești ale artistului. Deși să nu uităm că olteanul Brâncuși era mai degrabă lent și așezat.
Precum se vede, tehnica portretisică exersată de Florin Toma asupra persoanei artistului face concurență măiestriei cu care descrie operele. La fel, Napoleon Tiron este „un hedonist timid”. Acesta „este un copil bătrîn care, luat tot timpul cu regulile de a trăi, a uitat să-și trateze vîrsta cu respect”.
Indiferent că îi cunoaște sau nu pe artiștii portretizați, că este sau nu, cunoscîndu-i, de acord cu caracterizările lui Florin Toma, cititorul le va citi cu plăcere și interes, punctul de vedere al autorului fiind prezentat ca un puternic sigiliu personal, căutînd formularea memorabilă, originală, care să fixeze definitiv profilul descris, fie al autorului, fie al operei sale. Cronicarul este un căutător pătimaș al detaliului, el caută să compună imaginea din amănunte care scapă la prima vedere și în care, tocmai în ele, găsește ceea ce este semnificativ pentru a fi imortalizat. Și cînd se referă la lucrarea plastică, Florin Toma se dedă unui desfrîu metaforic, în care un aspect ce ar putea trece în ochii altuia drept marginal este scos la lumină drept esențial și definitoriu. Astfel: „Aurel Bulacu ia rozul de Marrakesh și îl întinde voios pe coapsele femeilor sale”. Culoarea cu pricina „de după incendiul galvanic” îl definește pe artist: „este aproape marca lui. Sigiliul.”
Ca să rămîn și eu în zona dermatologică, textele despre artă ale lui Florin Toma, spre deosebire de pielea bebelușului dedat la absorbantul-minune, sînt plăcute, însă deloc uscate.