Poeme de Ileana Urcan
Pygmalion
E timpul să uiți
tot ce-ai învățat despre lumea
deșartă.
Uită de foame, de sete,
de casă, de rude,
iubiri de altădată,
de cărți și de tot ce mai este;
de privirea-n oglinda pârâului
în care,
cerul, norii și tu,
printre ramuri și umbre de
arbori,
plutiți visând răsturnat
ca-n poveste.
Îngroapă-ți sentimentele,
vechile gânduri,
vorbele goale,
adânc în taina pădurii,
sub stânca știută, albastră,
de sub frunzișul uscat.
Pecetluiește-le apoi cu mușchiul
tăcerii.
Pune pază ispitelor
din dreapta, din stânga, din
urmă, de sus,
ori dinainte, de-ți vin
și roagă-te smerită într-una,
acolo unde ciute, păsări, fluturi
sălaș își fac
în tufe de pelin.
Fă ascultare
și așteaptă-mă-n zori,
spălată pe față
cu rouă
și cu
petale din albele flori.
Smerită s-asculți amândouă
rugăciunile, dimineața,
(nu uita Liturghia),
Vecernia – seara.
După stihiri, omilii, stihoavne,
scăldați în lumina cea blândă a
lunii,
cu trup și cu suflet curat,
am să te învăț toată viața,
cu râvnă,
iubirea prin care
Dumnezeu,
cu bună știință,
pe noi ne-a legat.
Hristos Anesti !
Ai venit de undeva, din larg,
pe țărmul unde
te așteptam
fără să te cunosc,
dar țineam înfiorată în brațe
irișii albaștri ai singurătății.
Ai clădit repede și cu pricepere
un cort din vreascuri
și ai aprins focul.
Ninsoarea cădea
pe ochii și pe buzele tale ca un
sărut,
pe care aș fi vrut să ți-l dau eu.
Ne-am încălzit o vreme
împreună
întinzând mâinile înfrigurate ale
inimilor noastre,
în acordurile muzicii bizantine.
Începea să se facă seară,
marea își tremura neliniștită
singurătatea de opal,
un înger a coborît din ceruri
fluturându-și delicat aripile
strălucitoare.
Atunci mi-ai spus:
„e vremea să merg mai departe,
nu pot să stau cu tine mai mult.”
N-am avut ce să spun.
Am privit în urmă-ți
cum te-ndepărtezi,
vrând să te strig,
strângând până la rană, la piept,
spinii singurătății.
Pe țărmul pustiu,
în zăpada înghițită de-nserare,
din rănile mele,
se prelingeau
stropi calzi de sânge.
Fantasia (II)
Cu ochelarii călare pe nas,
cocârjat peste timpul avid și
pervers,
meșterul făurește
în odaia puțin luminată
de la subsolul creierului
gravuri minunate,
basoreliefuri în aramă
strălucitoare,
(ipostasuri suave sau doar
senzuale
de femei, avute ori râvnite
cândva),
pentru aristocratul în negru,
de la etaj.
Pașii trecătorilor,
vorbele rostite-ntrerupt pe sub
ferestrele
căptușite cu grele mătăsuri
și plușuri stacojii,
abia mai ajung la urechile lui,
ușa grea de mahon, dinspre
lume,
s-a-nțepenit, s-a strâmbat
de când
bărbatul în negru, cu guler
subțire și alb
le privește sedus,
pierdut în visare.
Zgomotul forjei,
forfecarea subtilă
a interjecțiilor rostite de buze în
șoapte de foc,
metamorfoza nebun-a aramei,
cârlionții rebeli
pe sâni abia înmuguriți,
îi fac sufletul numai o rană,
chiar dacă toate (fără alegere)
au unul și-același chip,
de femeie-fecioară,
de care nu vrea, deși se poate
atinge.
Lumea de-afară îl crede vreun
sfânt
auzindu-l cum cântă
la vreme de seară
– sau vreun nou Farinelli –
Fericit bărbatul care n-a umblat în
sfatul necredincioșilor și în calea
păcătoșilor
nu a stat…
Poeme de Savu Popa
***
Între ochii mei
Se întinde
O sârmă ghimpată
Pe care privirea
Pășește,
Mă caută,
Dar eu nu mai sunt același,
Vorbele mele
Nu mai au vibrația
Diapazonului de funingine,
Mâinile mele
Nu mai ating,
La fel,
Obiectele, ființele,
În jur plutește letargic
Astrul unei înstrăinări
Cu pupile de cenușă
Incandescentă,
Mișcările mele
Au devenit
Marionetele gândurilor mele,
Visele sunt cioburi
Ale unor oase
Care, cândva, Într-un veac
Îndepărtat și palid
De la atâta nemișcare,
Au conținut în interiorul lor
Întregul trup.
Eu, azi, mă arăt
Rar,
Vag,
De fiecare dată,
Purtând aceeași mască de carne
Pe care apusul
Desenează
Același zâmbet
Plastifiat.
Războiul de țesut
Când eram mic,
Credeam că
Realitatea
Era concepută la
Un uriaș război de țesut,
Materialele folosite,
Vreo câteva
Fire de in, bumbac, cânepă,
Nu foarte lungi.
Dar ce lucru măreț, durabil,
Ieșea din ele,
Încât
Celor bătrâni,
Când se apropiau de lucrătura
Acestui război
Nemaiîntâlnit în viața lor,
Le dădeau lacrimi de copil.
***
Din împreunarea mâinii tale
Cu o mână străină
Iese un fum castaniu
Ca prim semn
Că dragostea
A devenit
Un proces lent de incinerare
A sufletelor.
Cântare psaltică
În vis sunt într-o biserică,
dimineața devreme.
Intru în altar, duc în mâini un
buchet care răspândește
o mireasmă
înțepătoare,
las pe scaun buchetul,
hârtia se dezvelește, se sfărâmă,
bucățelele cad jos, devin furnici ce
aleargă prin toate colțurile,
dincolo de altar începe o cântare
psaltică
pe voci puține care îmi dau
impresia unor brațe
ieșind la suprafața apei, agitate,
încercând să se prindă unul de
celălalt.
Preotul mă roagă să merg
în spatele bisericii, să deschid
geamul,
prea mare zăpușeala, devine deja
toxică.
S-a adunat lumea, ies,
în spate, două strane libere,
încep să mă urc, privesc în sus,
biserica fără tavan,
mi se înfățișează un cer
de creste montane, mult prea
înghesuite, strivite,
am senzația că le pot atinge,
mă opresc, privesc în jos, sunt
urcat pe o scară
răsărită de nu știu unde, o scară
metalică,
ce se clatină în toate părțile,
mă cuprinde frica, sunt la
zeci de metri de pământ,
la baza scării cineva râde, încearcă
să-mi dea ceva,
insistă, râde isteric,
nu ajung la el, nu mai pot face
nicio mișcare,
aștept nemișcat, tremur din tot
corpul,
mintea, un deșert dincolo de care
totul a încremenit, s-a sfărâmat
precum
acea hârtie ce învelise mai
devreme, nimicul.
Dintr-o dată scara se clatină ca un
pendul,
când mă îndepărtez, când mă
apropii
de perete,
mă țin doar de capetele ei,
sunt foarte sus, mai sus de atât nu
se poate ajunge,
cerul a dispărut,
în locul lui, niște vene formează
o plasă de păianjen, iar după ce
închid ochii
se iscă un gol cenușiu unde, rând
pe rând,
încep să se deschidă niște guri
intonând, pe măsură ce apar,
aceeași cântare psaltică,
guri întunecate, uscate, scobite
în interiorul unor capete de paie.
Aerul vibrează atât de puternic
încât
acesta devine o gură în care mă
las înghițit.
Aici e
întuneric arzător, ochii încep să
mă usture.
Gura căptușită pe interior
cu o lână împletită din viscere
aburinde.
Și miroase a ars, cuvinte nerostite
trosnesc
ca niște oase aprinse.
Mă afund tot mai mult, sunt pe
cale
să devin un punct, un bob negru
de neputință,
privesc iarăși în sus,
se vede tot mai îndepărtat,
mai epuizat,
capătul acestei guri,
de-acolo, un soare costeliv, ca o
smochină
uscată, continuă să mă ardă în
moalele capului.