Reprezentant al generației șaizeci (debutând editorial în 1969, cu Avangardismul literar românesc), Ion Pop a adus în critica noastră, pe lângă caracteristicile dintotdeauna ale Clujului academic, și un particular interes pentru chestiuni cărora criticii bucureșteni le acordau, în epocă, o mai mică atenție.
Într-adevăr, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Gabriel Dimisianu, Lucian Raicu sau Valeriu Cristea manifestau, la finele anilor 1960 și începutul anilor 1970, un mai mare interes pentru lichidarea rapidă a sechelelor realismului socialist. De unde, pe de-o parte, preocuparea lor pentru scriitorii radical neomoderni – de la Nichita Stănescu și Marin Sorescu la Nicolae Breban și Dumitru Radu Popescu –, iar pe de alta, preluarea rapidă a noilor instrumente critice, furnizate de structuralism și de științele limbajului. În special personalitatea lui Roland Barthes și-a pus amprenta asupra șaizeciștilor bucureșteni, în procesul de reluare a legăturilor cu critica europeană, chiar dacă într-un final, a biruit reticența (justificată) a lui Nicolae Manolescu, admirator al talentului lui Barthes, dar nu și al metodei sale critice.
Mai tânăr cu câțiva ani decât colegii bucureșteni și format la școala postbelică a Clujului – reprezentată, în succesiune, de personalități ca D. Popovici și Mircea Zaciu –, Ion Pop a adus în ecuație o anume întregire a tabloului istoric și contemporan. După cum îi mărturisește în câteva epistole lui Mircea Zaciu, a simțit nevoia susținerii critice a unor șaizeciști de orientare mai tradițională, ca Ioan Alexandru sau Ana Blandiana. Apoi, pe cea a aprofundării altor aspecte ale legăturii cu tradiția: altele, mai exact, decât recuperarea exclusivă a literaturii moderniste cultivate în jurul lui E. Lovinescu. Interesul pentru „modernismul extremist“, adică pentru avangardă, respectiv, preocuparea pentru declinările blagianismului în literatura postbelică (spectaculos afirmate, sub conducerea sa, de către primii echinoxiști) sunt urmarea directă a acestei poziționări distincte a lui Ion Pop, în cadrul fertilelor reașezări ale criticii noastre, de la începutul anilor 1970. Ceva mai târziu, ajuns la Paris, în 1973, va surprinde pe viu splendida eflorescență critică de după consumarea structuralismului și, alături de Eugen Simion, Adrian Marino, Romul Munteanu sau Mircea Martin, va contribui (cu notele distinctive ale personalității sale) la o înnoire metodologică în critica noastră, ale cărei efecte benefice le resimțim până astăzi.
Am făcut această lungă introducere, spre a insera în tabloul operei lui Ion Pop cele două apariții recente, care, fiecare în parte și amândouă împreună, înseamnă o reafirmare a unui crez critic de o viață.
Este vorba, mai întâi, de volumul intitulat Conștiințe critice, care adună exegezele consacrate de Ion Pop, de-a lungul timpului, operelor criticilor din Școala de la Geneva (Albert Béguin, Marcel Raymond, Georges Poulet, Jean Rousset, Jean Starobinski, cărora li-l asociază, din considerente de afinitate structurală, și pe politematistul francez Jean-Pierre Richard).
Nu mult după aceasta, a văzut lumina tiparului o a doua carte, intitulată Lucian Blaga. Universul liric: o reeditare mult adăugită a monografiei din 1981, completată cu culegerea de analize Lucian Blaga în 10 poeme (din 2004), dar mai ales cu o serie de studii și interpretări ulterioare.
*
Școala critică de la Geneva a reprezentat, în fapt, un moment (poate primul) de limpezire conceptuală și de mai clară delimitare a exegezei lite rare de presiunea sufocantă a perspectivei lingvistice, propuse de urmașii lui Saussure, ai Cercului ling vistic de la Praga (Roman Jakobson & Co.) și de gra matica generativ-transfor mațională a lui Chomsky. Genevezii nici nu se revendicau, de altminteri, de la formaliștii ruși sau de la Saussure, ca struc turaliștii francezi de la Tel Quel. Modelele lor erau, după cum arată și Ion Pop în Conștiințe critice, Marcel Raymond (cu a sa cercetare De la Baudelaire la suprarealism, din 1933) și, de ce nu?, Albert Béguin (cu Sufletul romantic și visul, din 1937). O anumită temperanță metodologică, un echilibru indus de relativismul de proveniență liberală – genevezii, spre deosebire de structuraliștii francezi, nu erau marxiști – și, nu în ultimul rând, o mai subtilă raportare la tradiția interpretativă europeană fac din Georges Poulet, Jean Rousset și Jean Starobinski o galerie de spirite către care tânărul, pe atunci, critic și istoric literar clujean Ion Pop, audient al cursurilor lor și participant împreună cu ei la colocvii și seminarii, s-a îndreptat în mod firesc. Autori ai unor studii fundamentale despre timpul uman (Poulet), despre baroc (Rousset) sau despre relația text-interpret (Starobinski), criticii genevezi ilustrează nu numai o poziție de echilibru față de „terorismul metodologic“ parizian, ci și o modalitate de împletire suplă a unui nou mod de abordare a textului literar cu mai-vechiul, totuși, primat al esteticului. Acesta din urmă, de capitală importanță pentru criticul român al anilor 1970-1980, deja angrenat într-o bătălie neîntreruptă de apărare a valorilor literare în fața intruziunilor ideologice.
De altfel, Ion Pop nu este singurul critic de la noi care, în acei ani, a găsit în operele lui Poulet, Starobinski sau Richard un reazem și o confirmare a propriei poziții: Eugen Simion sau Mircea Martin pot fi și ei situați în atmosfera de „echilibru al noutății“, promovată de Școala de la Geneva, ale cărei cărți au și fost publicate la Editura Univers de către indispensabilul, pe atunci, Romul Munteanu.
Dincolo de readucerea în atenție – în actualul moment de indigență critică și istorico-literară – a acestui capitol strălucit din istoria interpretării literare, meritul esențial al cărții lui Ion Pop constă, cred eu, în surprinderea dimensiunii etice a școlii critice geneveze. Dimensiune care, cel puțin în literatura noastră, nu fusese mai deloc observată. Demersurile criticilor genevezi nu au fost, arată Ion Pop, simple exerciții de virtuozitate intelectuală: interpretarea textului literar sau iradiația culturală a reflecției asupra literaturii poartă în matricea lor o profundă semnificație morală, de extracție umanistă. Literatura este (mai ales pentru noi, românii) bunul spiritual cel mai de preț, iar medierea în acest spațiu de valori sau sporirea, prin interpretare, a luminii pe care o conține textul sunt o operă de mare răspundere și de gravitate a conștiinței. De aici și titlul cărții, care trimite transparent la cel al uneia dintre cărțile de referință ale lui Georges Poulet (La conscience critique, 1971), tradusă, de altfel, în românește chiar de Ion Pop, în 1979.
Interviurile cu care criticul întregește profilurile autorilor comentați confirmă, prin mărturii și intervenții directe, această remarcabilă completare la exegeza Școlii de la Geneva.
*
Deși ilustrează, aparent, o altă direcție de cercetare decât Conștiințe critice, monografia Lucian Blaga. Universul liric se alimentează din aceeași conștiință a semnificației morale și culturale a criticii.În cazul de față, este vorba, în opinia mea, de mai mult decât de o reverență a unui critic ardelean față de unul dintre scriitorii preferați, din întâmplare sau nu, ardelean și el. Poezia lui Lucian Blaga a exercitat o influență profundă asupra creației lirice a lui Ion Pop însuși, cel puțin până la „despărțirea“ din volumul Amânarea generală (1991), în care blagianismul inițial a făcut loc unui tradiționalism spiritual sobru, al confruntării cu moartea și cu dispariția memoriei colective. Întâlnirea cu Zeul este, pentru orice scriitor, o probă de foc: Ion Pop a abordat-o decis, în 1981, pentru a reveni asupra ei acum, într-un moment în care apelul la Blaga înseamnă poate chiar mai mult decât atunci.
Înseamnă, mai întâi, o originală aplicație a ideilor critice ale lui Jean-Pierre Richard asupra creației unuia dintre poeții români cei mai potriviți pentru o interpretare politematistă a temelor și arhetipurilor de adâncime. Această adecvare a interpretării se vede atât în capitolele din 1981 ale cărții, cât și în analizele din 2004.
În al doilea rând, dacă în 1981 exegeza universului liric blagian avea o componentă certă de situare împotriva materialismului dialectic și istoric oficial, astăzi, revenirea la Lucian Blaga (inclusiv în textele recente, consacrate sacrului, aerului sau relației poetului cu efigia lui Eminescu) are o altă semnificație. Una nu mai puțin încărcată cultural și moral: Blaga este o permanență a spiritului românesc, pusă la nemeritată încercare, ca toate celelalte, de nombrilismul și superficialitatea contemporană. De „descărcarea“ programei școlare, ca și de noii „descălecători“ care ignoră tradiția, pe care o confundă, din pură neștiință, cu moda de ieri.
Această monografie a creației poetice a lui Lucian Blaga limpezește, dacă mai era nevoie, orizontul teoretic al criticii lui Ion Pop. Dar mai ales clarifică, pentru toți cei interesați, profesioniști și amatori deopotrivă, temele mari ale poeziei bla giene, în afara clișeelor de tip „poetul-filosof“ sau a disputelor privind situarea lui în câmpul moder nist ori în cel tradiționalist. Bagheta critică a auto rului atinge în câteva puncte esențiale cristalul liric al lui Blaga, făcând să se audă sunetul pur al poeziei sale.