Ne-a preocupat întotdeauna cum scriu scriitorii: care sunt sursele lor de inspirație și momentele favorabile, cum își gestionează bugetul de timp sau care este spațiul propice travaliului literar. Într-una din primele noastre arte poetice, Vasile Alecsandri configura, în Serile la Mircești, un tablou sumar al laboratorului de creație: camera intimă, fotoliul preferat, focul, „tovarăș mângâios“ și, nu în ultimul rând, tabloul de pe perete, pe post de catalizator al inspirației.
Mult mai rar ne-a interesat cu ce scriu scriitorii. E, totuși, o întrebare legitimă, chiar și azi, când pare că ordinatorul a redus opțiunile la una singură, obligatorie. Unii continuă, totuși, să scrie de mână (cel puțin în anumite genuri, cum ar fi poezia sau relațiile de călătorie, dacă e să ne luăm după anchetele sociologice), în timp ce alții au trecut la tabletă, telefon sau la variile programe de dictare. Relația fizică a scriitorului cu arta pe care o practică poate fi o chestiune la fel de pasionantă ca în cazul muzicienilor – care utilizează instrumente cu istorii fascinante în sine – sau al plasticie nilor – ale căror unelte și materiale au suferit spectaculoase evoluții tehnologice.
O istorie, unică și, îndrăznesc să afirm, irepetabilă, a scris Petre Crăciun, care a reconstituit, în Istoria și catalogul stilourilor românești, cel puțin unul dintre versanții relației dintre scriitor și instrumentul său: versantul autohton.
De la bun început, semnalez faptul că Petre Crăciun era, probabil, cel mai indicat pentru a alcătui această istorie, deloc simplă, după cum vom vedea. Nu numai pentru că, pasionat fiind de instrumentele de scris, deține cea mai bogată colecție de stilouri românești cunoscută până azi. Este un apreciat scriitor de literatură pentru copii (Premiul Uniunii Scriitorilor, 2016) și, totodată, are studii de istorie. Așadar, putea să reconstituie o poveste complicată și, totodată, să o așeze în pagină într-un mod convingător, care să intereseze publicul mai larg, nu doar nișa – îngustă, după cum spune el însuși în prefața lucrării – de pasionați ai instrumentelor de scris. Cartea sa nu este o simplă adunare de anale și nici o cronologie, ci o istorie în adevăratul înțeles al cuvântului: o istorie a unui obiect aparte, care se intersectează și cu cultura (căci stilourile presupun design și au servit la scrierea literaturii), dar și cu civilizația (întrucât fabricarea lor a ținut de evoluția industriei și a comerțului). A găsi un sens în acest sistem de relații nu a fost simplu, iar Istoria și catalogul stilourilor românești, interesantă ca atare, e, totodată, un punct de plecare pentru alte cercetări, de la cele privind industria și până la cele vizând politicile comerciale ale regimului comunist.
Cum este, în viziunea autorului, această istorie a stilourilor românești?
Înainte de orice, este o istorie… românească. Și aceasta, nu datorită faptului că marea majoritatea a pieselor de referință sunt fabricate în țara noastră. În mod straniu, până și istoria acestui obiect banal conține trăsăturile caracteristice și mai ales năravurile culturii noastre. Încă de la bun început.
Un exemplu admirabil aflăm în primul capitol, intitu – lat „Petrache Poenaru, inven tatorul condeiului por tăreț fără sfârșit, alimen tân du-se însuși cu cerneală“. Da, un român, Petrache Poenaru, elev al lui Gheorghe Lazăr și coleg cu Ion Heliade-Rădulescu la Sfântul Sava, a fost inventatorul stiloului. Nu spune asta cine știe ce istoric protocronist ceaușist, ci cele două brevete de invenție emise pe numele său, mai întâi la Paris (cu numărul 3208, din 25 mai 1827, reprodus în facsimil în carte), apoi la Viena. Dar după acest brevet, care îi acorda autorului invenției exclusi vita tea producției timp de cinci ani, n-a mai urmat nimic. În afara prototipului creat pentru el însuși, Petrache Poenaru nu a mai realizat nici un alt stilou. S-a dezinteresat complet de invenția sa – Noica ar spune, în stilul său naționalist, că a ales domeniul superior al posibilului, în detrimentul celui inferior, practic –, lăsând cale liberă americanului Lewis Edson Waterman, care, la 12 februarie 1884 a brevetat din nou stiloul pe numele său. Diferența e, după cum arată Petre Crăciun, că în numai 15 ani, firma Waterman avea să ajungă la o producție de 350.000 de stilouri pe an.
La fel de românească este și absența stranie a documentelor de arhivă privind începuturile producției de stilouri în țara noastră. Autorul cărții a trebuit, practic, să procedeze ca Grigore Ureche, servindu-se de puținele dovezi directe și de foarte multe indirecte, ca și de memoria unor contemporani, spre a stabili când și cum au început să se fabrice stilouri la noi. Chiar și așa, pentru perioada 1900-1922 nu există nimic, în afara presupunerii că, pe lângă importuri, se vor fi produs, poate, mai ales în Transilvania și la București, stilouri în mod artizanal, de către meșteșugari. Producția meșteșugărească avea să continue până în anii 1970-1980, după cum arată Petre Crăciun, care a găsit la Ferdinand Tvers – ultimul mare reparator de stilouri din București – o neașteptată arhivă vie, a unei familii care timp de trei generații a fabricat și reparat stilouri.
Nici documentarea pentru perioada interbelică, de intensă dezvoltare modernă a României, nu a fost mai simplă. După adevărate săpături arheologice prin arhive, autorul a reușit să stabilească și să probeze faptul că două firme din Sibiu, Artalith (înființată în 22 august 1932) și Gratioza (întemeiată la 18 decembrie 1922), au produs și comercializat stilouri și, foarte plauzibil, chiar au exportat asemenea obiecte. Însă nu s-a mai păstrat – dintr-o producție care, cel puțin în cazul Artalith, ajunsese destul de semnifica tivă (33.035 de stilouri, în 1942, pe lângă alte instrumente de scris) – absolut niciun obiect, nici în muzee, nici în colecții private. De asemenea, nu s-a păstrat nici un material publicitar, iar în cazul Gratioza, nici informații certe privind producția. O asemenea negli jență arhivistică ne este, orice am spune, caracteristică.
Un alt element definitoriu este faptul că, așa cum s-a întâmplat și în alte domenii, primii întreprinzători nu sunt de origine română. În cazul stilourilor, vorbim de oameni de afaceri sași din Sibiu, alături de care, după un timp, apar și românii: este istoria tipică a burgheziei noastre, care, ca orice burghezie, a fost în mod firesc cosmopolită.
Capitolul cel mai substanțial (deși nici el nu a beneficiat de izvoare documentare bogate) privește producția de stilouri din perioada comunistă. Petre Crăciun este, însă, un istoric tenace și înzestrat cu fler. Adică știe să caute: cum o arhivă oficială a firmei Flaro – principalul producător de stilouri – nu există, iar arhiva tehnică a apărut la iveală foarte târziu, din cauza problemelor cauzate de privatizarea de după 1989, cercetătorul a trebuit să consulte presa epocii, să caute cataloage comerciale și, nu în ultimul rând, să stea de vorbă cu specialiștii sibieni implicați în fabricarea stilourilor. Toate informațiile culese au fost coroborate cu dovezile sale de colecționar, deținător a circa 250 de stilouri fabricate în România, însemnând peste 70 de modele diferite.
descoperirile, în acest capitol, sunt remarcabile: în țara noastră s-au realizat stilouri de calitate (la început, inspirate de modele ale unor firme occidentale de prestigiu), într-o gamă neașteptat de variată, urmând evoluția tehnologică și tendințele la nivel mondial și, contrar opiniei curente, de către mai multe firme. Istoria și catalogul stilourilor românești dovedește că au existat cel puțin patru producători diferiți. Pe lângă „Flamura Roșie“ din Sibiu (provenită, după naționalizare, din fuziunea Artalith cu Gratioza și devenită ulterior Flaro), au mai fabricat stilouri Întreprinderea de Industrie Locală „Drum Nou“ din București, Întreprinderea Județeană de Industrie Locală Archimet din Sibiu și Napochim Cluj-Napoca. Mai mult: spre deosebire de ce se întâmpla, de exemplu, în industria sovietică (în care mai multe fabrici, din diferite republici, produ ceau aceleași modele), la noi a fost vorba de modele de stilouri originale, specifice fiecărei fabrici în parte. Caracteristică pentru evoluția indus trială în perioada comunistă a fost și tendința de centralizare din ultimul deceniu ceaușist: Flaro a „înghițit“ la un moment dat producția de stilouri de la Archimet, iar conducerea de partid și de stat a sistat producția la București și Cluj-Napoca, rămânând pe piață o singură firmă mare.
De prisos să subliniez faptul că toate afirmațiile istoricului sunt susținute fie de apelul la arhive, fie de cel la memoria unor specialiști care au lucrat în industria de stilouri, fie de obiectele colecționate și inventariate în catalogul ce însoțește cercetarea. Materialul iconografic – reproducând stilouri unicat, materiale publicitare de epocă, schițe și desene din arhiva tehnică, documente oficiale – este excepțional, subliniind munca sisifică de reconstrucție istorică realizată de Petre Crăciun.
Cartea este însoțită și de trei confesiuni ale unor scriitori privind relația lor cu stiloul. Este vorba de Alex Ștefănescu, de Varujan Vosganian și de ziarista Mihaela Helmis. Mărturiile au, vrând-nevrând, un parfum nostalgic, azi, când stiloul a devenit un obiect de lux, cu care, practic, nu se mai scrie…