Există în România actuală un exercițiu critic permanent, de masă, la adresa politicii, care, deși se manifestă în formă scrisă, neobosit, pe rețelele de socializare, nu este decât o formă contemporană a mai vechii cârteli la adresa performanței celor vizibili pe scena publică. Fără îndoială că acest exercițiu ține, în bună măsură, de arta trăncănelii, sport național care completează o altă ocupație a loisir-ului necostisitor: bârfa. Dar în ceea ce privește conținuturile sale, nu o dată, ele ating subiecte precise, clare, tratându-le ironic sau sarcastic, pe bună dreptate. O asemenea „artă“ nu este doar rezultatul unei moșteniri ancestrale, a exercițiului liber al opiniei, avizate sau nu. El este, fără îndoială, și reflexul unor realități criticabile, pe care nu toată lumea le poate aborda în registrul constructiv al opoziției și contestării politice ori a criticii asumate, formulate din partea societății civile. Totodată, asemenea nărav este de studiat din perspectiva formării și creării de curente de opinie, de influențare a reflecției anonime, de masă, asupra evenimentelor de interes comun și relevante pentru societate.
Ținând seama de o astfel de contextualizare, biografiile oamenilor politici de ieri și de azi ar trebui să fie mai prezente pe standuri, oferind analize documentate și cumpănite, care să permită emiterea unor judecăți axiologice și, de ce nu, de natură etică ori măcar pragmatică asupra celor aduși în atenție, de o altă calitate și la un alt nivel decât cel al cârtelii „de serviciu“, după simple impresii fugare și momentane.
Nu avem încă biografii pentru marii lideri de partide de ieri și de azi, după cum colecția de odinioară referitoare la domnitori și principi din țările române, publicată de Editura Militară, s-a oprit undeva definitiv, rămânând incompletă. Apar în schimb biografii ale unor figuri demne de interes ale politicii dinainte de comunism care completează în chip fericit feeria națională, scoțând din uitare alte și alte chipuri. Acesta este cazul cărții lui Andrei Popescu, Grigore Filipescu. Viața, activitatea și năzbâtiile unui om politic controversat. Într-o perioadă istorică în care multă lume se pronunță împotriva „traseismului“ unor politicieni, animați de o neostoită dorință de păstrare a calității lor de reprezentanți ai poporului și împlinind-o printr-o mobilitate oportunistă și demagogică plină de zel, cartea care îl aduce în avanscenă pe unul dintre cei mai mari traseiști ai României dinaintea comunismului. Grigore Filipescu a întruchipat succesiv o mare parte a spectrului politic din România de odinioară, care numai sărăcăcios nu era. Conservator până în 1916, conservator-naționalist până în 1917, membru în Partidul Muncii până în 1918, membru al Ligii Poporului (tot în 1918), trecând apoi la conservator-democrați până în 1922, ins vizibil în Partidul Național Român până în 1926, străbătând și Partidul Național Țărănesc până în 1927, apoi Partidul Poporului până în 1929, intrând în Liga „Vlad Țepeș“ până în 1932 și revenind la opțiunea dintâi, Partidul Conservator, între 1932 și 1938, el și-a încheiat viața cu un întreg florilegiu politic la butonieră. Filipescu nu a fost un politician lipsit de educație și facondă. Ba chiar dimpotrivă. Calitățile lui – de duelgiu, dar și de încurajator al scrimei în competiții sportive – îi dau o alură romantică, de ancien régime, care conferă complexitate și chiar un soi de candoare acestui om de vază al țării. Ajungi astfel să te întrebi dacă traseismul acestui boier de viță nu se datora instabilei hărți politice a țării, ruperii și recompunerii de partide care își tot căutau identitatea ideologică…
Desigur, această dinamică – nu fără un soi de coerență – cu dominantă conservatoare era inteligibilă în cazul unui aristocrat din Țara Românească, descendent al Filipeștilor, înrudiți în sec. al XVI-lea – al XVII-lea cu o serie de domnitori. Ce să facă un boier pur sânge într-o lume burgheză trivializată, unde liberalism însemna – după B.P. Hasdeu, alt aristocrat cu fumuri princiare, dintr-o generație, desigur, anterioară – negustori și crâșmari? Spadasinul duelgiu Grigore Filipescu nu poate fi acuzat de consecvență și coerență caracterială. Dar nici nu poate fi ocolit cu totul de simpatia posterității, completând o galerie virtuală de oameni politici ai României burgheze libere, independente, căutându-și febril drumurile înainte de lunga paranteză totalitară.