Banatul montan nobiliar: prima modernitate

Un mănunchi de studii despre Nobili și demnitari ai Banatului montan medieval și premodern publică medievista Ligia Boldea. De fapt, studiile ei istorice, adunate în ani, nu se ocupă atât de figurile istorice ale unor nobili și demnitari disparați, ci de istoria întinsă pe mai multe generații a familiilor nobiliare de origine română – amănuntul apartenenței lor etnice titlul îl omite – integrate în sistemul statal și, respectiv, familial al secolelor al XVI-lea și al XVII-lea. Epocă marcată de prăbușirea Ungariei medievale (odată cu înfrângerea de la Mohács, din 1526) și de apariția Principatului Transilvan autonom, în raport cu Poarta Otomană, perioada respectivă este, totodată, și cea a tensiunilor dintre Reformă și Contrareformă. În plus, mijlocul secolului al XVI-lea a adus o cezură severă în regiune prin transformarea Banatului de câmpie în vilayet otoman (1552) și segregarea provinciei, comitatul Severinului devenind unitate politico-administrativă și militară în cadrul noului principat. Situația s-a dovedit și mai complexă, orașele Caransebeș și Lugoj acceptând să plătească tribut, nu au devenit parte a noului vilayet turcesc, ci au aparținut de acum înainte unei zone de condominium între Principatul Transilvan și beilerbeilicul Timișoarei, în fruntea lor fiind numit un ban de Caransebeș și Lugoj. Situația aceasta nu a preocupat până în prezent istoriografia română ca temă menită să impună subiectul înafara cercurilor specializate, deși este una fără echivalent și de mare interes. Autoarea nu se dedică însă ansamblului schimbărilor istorice amintite, ci se pasionează de „marile familii“ (Les grandes familles este un roman de Maurice Druon) din zonă, devenind, parcă, în planul scrisului istoric, și păstrând proporțiile, un echivalent, al lui Thomas Mann (Familia Budenbrock), Roger Martin du Gard (Familia Tibault) ori John Galsworthy (Forsyte Saga). Din acest punct de vedere, specialista în aristocrați provinciali bănățeni nu doar face ca istoria să dobândească un aer romanesc – atâta cât îi îngăduie informațiile de care dispune –, ci își și întrece colegii romancieri specializați în istorii de familie; căci, în timp ce aceia se dedicau unei singure spițe, ea are în vedere mai mult de opt familii identificate ca provenind din înaintași români: Gârliștenii de Rudăria, Mâtnicenii de Ohaba Mâtnic, familia Simon de Caransebeș, familia Ladislau Lățug de Delinești, nobilii Bucoșnița de Caransebeș, Mărganii, familiile Floca și Pobora, precum și familiile Cerna și Plugovița. Se desfășoară astfel în fața cititorului pasionat succesiunea mai multor generații din respectivele „clanuri“, cel mai adeseori surprinse în litigii de împărțire a averii, de revendicare a unor drepturi pierdute ori uzurpate, uneori chiar evidențieri pe câmpul de luptă ori participări la eșaloane de decizie mai înalte, în proximitatea câte unui principe. Dar efortul laborios și tenace al genealogistei dezvăluie complexități nebănuite. Există familii care își răsfiră ramurile arborescent și care au dat la iveală personaje ilustre, pe când altele continuă câte șase generații în linie dreaptă, fără ramificații colaterale identificabile și cu o remarcabilă stăruință în a-și distribui cam aceleași nume. (Deși Ligia Boldea nu riscă o interpretare a acestui tip de consecvență onomastică, eu aș crede că este vorba de conștiința și mândria unei continuități nobiliare familiale, semn al unei mentalități aristocratice.) În alte cazuri, sunt aduse în discuție clanuri cu posesiuni numeroase și semnificative, în timp ce altele dintre acestea sunt, dimpotrivă, relativ sărăcăcioase, fără ca starea lor ca proprietari de terenuri și localități să impieteze asupra carierei publice de care au beneficiat. Lumea Banatului sec. al XVI-lea – al XVII-lea, cea a principatului calvin (sfârșit prin venirea Habsburgilor în fruntea Transilvaniei, în 1690) nu-mi pare însă deloc „premodernă“. Ea este încadrabilă – didactic, desigur – în modernitatea timpurie (early modern history) sau, altfel spus, prima modernitate, cea preindustrială. Nu aș insista asupra acestui dezacord cu autoarea dacă aristocrații ei provinciali de origine românească nu ar fi, în majoritatea cazurilor, niște foști catolici deveniți calvini. Cred că această mutație confesională – care era, cum se știe, și a maghiarilor, și a sașilor (deveniți luterani) – marchează modernitatea, căci înainte vreme, în mentalitatea medievală, confesiunea nu era socotită negociabilă. Cu atât mai mare este uimirea în fața gestului surprinzător al unuia dintre nobilii bănățeni. În 4 februarie 1598, într-un act de familie emis de principele Sigismund Báthory la Vințu de Jos, Ștefan I. Gârliște – cunoscut din documente în intervalul 1588 și 1604 – semna cu caractere chirilice ca „Gârliște Ștefan“, precedându-l cu semnul ortodox cruce-ajută. Ligia Boldea crede că acest personaj nu avea cum să fie ortodox, familia lui fiind catolică încă din sec. al XV-lea. Dar în 1595, Mihai Viteazu și-a trimis boierii să negocieze recunoașterea suveranității principelui transilvan. Tratatul încheiat de boierii munteni la 20 mai 1595 prevedea ca toate bisericile românești din Ardeal să fie așezate sub jurisdicția Mitropoliei de la Târgoviște. În iunie același an bisericile din Țara Făgărașului au fost supuse mitropoliei ortodoxe de la Alba Iulia, mitropolitul fiind hirotonisit în Țara Românească. Contextul putea favoriza dezvăluirea tainicei apartenențe la ortodoxie a Gârlișteanului…