„Cîteodată, cînd textul conține referințele necesare, una dintre cele mai bune metode pentru a descoperi originile operei literare pare să fie geocritica (sau «geocriticismul», în varianta americană). Adică proiectarea în spațiu și reconstituirea «locului» (cu toate caracteristicile lui) unde au gestat resorturile care, ulterior, au devenit expresie artistică“.
Asumînd formula geocriticii, după ce, prevăzător, remarcă, faptul că de această metodă „uzează Cornel Ungureanu, Monica Spiridon ș.a. pînă la Andreea Răsuceanu“, poetul Emil Nicolae scrie o carte interesantă, bine documentată, despre Scriitori și artiști moderni și avangar diști, evrei și români, în care autorul, cunoscut, dincolo de poezia sa cu totul remarcabilă, și din comentarii le de artă plastică, mai ales, despre opera lui Victor Brauner, îmi pare asemeni unui colecționar pasionat de timbre, scoici, grăunțe de aur din rîurile munților, cărți rare. Emil Nicolae caută în biografia pictorilor și scriitorilor Jules Pascin, A.L. Zissu, Eugen Relgis, Tristan Tzara, B.Fundoianu, Sașa Pană, Geo Bogza, Sandu Darie, Jacques Hérold, D.Trost, Gherasim Luca, Paul Celan, Virgil Gheorghiu, Virgil Teodorescu și, bineînțeles, Victor Brauner, amănuntele care lipsesc din cercetările monografice consacrate și care animă portretele unei galerii faimoase. Printr-un efect de ecou controlat, cartea lui Emil Nicolae e (și) un studiu despre suprarealism, autorii explorați fiind afiliați curentului inventat de André Breton la începutul secolului trecut, chiar dacă unii au rămas simpatizanți, „apropiați“ sau evoluînd, pur și simplu, în „siajul suprarealismului“. În același timp, volumul lui Emil Nicolae e (și) unul despre diaspora, autorul fiind nevoit să caute, pe urmele majorității autorilor care au sfîrșit în tot felul de locuri exotice din Uruguay, Cuba, Franța, S.U.A. sau în sinistrele cuptoare de la Birkenau -Auschwitz, acele „amănunte“ din biografia și locul unde vor fi gestat resorturile „expresiei artistice“: în tot felul de arhive (chiar și ale Securității), în mesajele unor bilete, cărți poștale, dedicații, interviuri și mărturii rătăcite în presa vremii, în memoriile, jurnalele și epistolariile lui Ilya Ehrenburg, Mihail Sebastian, Gala Galaction, Sașa Pană, în legendele urbane și anecdoti ce, urmărind mereu soarta evreului în această parte de lume. Iată, în „varianta“ lui Jules Pascin, comunicată lui Ilya Ehrenburg: „Eu am fost un om bogat. Îmi pare rău că nu pot să vă arăt ce parc aveam, ce copaci și ce păsări. Eram căsătorit cu o femeie din aristocrația românească. Dar iată că a venit fascismul… Voiam să-mi păstrez averea și am transcris-o în întregime pe numele soției mele, care era o ariană pură și aparținea unei familii de boieri de viță veche. De îndată ce a pus mîna pe hîrtii m-a părăsit. Nu mai am bani. Am un apartament, mobilă, trăsură. Știu că în curînd n-o să mai am nici asta. Ieri au vrut să mă distrugă pentru că eram evreu, mîine mă vor distruge pentru că sunt exploatator“.
Mulțime de lucruri prețioase, des coperite cu voluptatea colecționarului, completează, susțin și, în unele cazuri, trasează conturul unor portrete, ca și necunoscute pu blicului românesc, ținut departe de aceste nume trecute la „fondul secret“ al bibliotecilor publice. Emil Nicolae caută, găsește și atribuie „două lucrări“ ale lui Jules Pascin, în „colecția FCER-CM“; amendează sever ignorarea operei literare a lui A.L.Zissu, un „pietrean“ a cărui biografie poetul o explorează cu pasiunea celui foarte legat sufletește de spațiul său de ființare, Piatra Neamț; reconstituie portretul lui Eugen Relgis, făcînd apel și la arhivele Securității. Tot astfel, într-o altă serie de portrete, autorul urmărește biografia lui Tristan Tzara, care se țese în jurul casei acestuia din Paris; îi caută pe străzile de lîngă Sena pe Gherasim Luca, Paul Celan și B.Fundoianu (B.Fondane) al cărui episod parizian se leagă de atelierul lui Brâncuși din Impasse Ronsin, „placă turnantă pentru emigrația artistică românească“; călătorește alături de „cubanezul“ Sandu Darie și de „americanul“ D.Trost. Trei dintre figurile emblematice ale cărții – Victor Brauner, Sașa Pană și Geo Bogza – sînt evocate în carte prin reconstituirea, cu argumente căutate în tex te de epocă și în fotografii (de la nunta de la Piatra Neamț, în anul 1931, a lui Sașa Pană), dar, mai ales, în cuprinsul unui fluid afectiv al prieteniei („un adevărat cult printre artiștii avangardiști, în pofida scandalurilor, rupturilor și „excluderilor“ frecvente ca re au însoțit toată perioada istorică a mișcării“), prin care Emil Nicolae ajunge la formula originală a unor oglinzi paralele: fiecare e văzut prin „lentila“ celuilalt. În sfîrșit, o prezicere a lui Victor Brauner, care tulbură: „literații și artiștii nu vor însemna nimic în viitor, spune Brauner iubitei sale, poeta Maria de los Remedios Varo y Uranga, în anii ‘40, se încheie o epocă odată cu acest război și începe alta, arta va înceta să mai fie filosofie care chestionează istoria și viața, ori pur și simplu acte autonome, gîndire automată, totul va fi adresat delirului lipsei de acțiune, decorului, simplității, scriitorii nu vor mai fi niciodată citiți ca înainte, pentru că va apărea o nouă generație de scriitori după acest război, o co hortă de amărîți, de ranchiunoși, care nu vor avea odihnă, care își vor impune stilul, jurnalismul va impregna limbajul de banalitate și îndrăzneala se va transforma în văicăreli de bocitoare nesătule“.
Scriitori și artiști moderni și avangardiști, evrei și români este o carte fermecătoare, ingenioasă și informată despre suprarealism și avangardă, subiecte mereu actuale, departe de a fi epuizate.