Am ales acest titlu pentru că m-am gîndit: sigur i-ar face plăcere autorului despre care am ales să scriu. Alexandru Jurcan este poet, prozator, regizor și comentator de teatru, dar și cronicar de film și un pasionat cinefil. Articolele lui fac adesea aluzie la capodopere ale cinematografiei clasice și din cinemateca sa personală nu poate lipsi opera lui Roman Polanski din 1962, distinsă cu Premiul Oscar pentru cel mai bun film străin. Între Cuțitul în apă și Cineva ascute un cuțit, volumul de schițe al lui Alexandru Jurcan, apărut după exact 60 de ani la Editura Casa Cărții de Știință, există, în afara menționatei unelte, care poate deveni și armă, destule afinități.
În primul rînd Alexandru Jurcan mizează pe minimalism. Ca și în filmul regizorului polonez, personajele sînt puține, cel mai adesea două, uneori trei (restul, dacă există, apar doar ca figurație), dar nu rareori unul singur. Textele sînt scurte. Niciunul nu depășește o pagină de carte. E o trăsătură cunoscută de cei care urmăresc scrisul lui Alexandru Jurcan, nu doar acela din numeroasele volume – peste douăzeci – pe care le-a publicat, ci și articolele cu care este prezent, neobosit, în reviste, în special în cele din Transilvania („Apostrof“, „Neuma“, „Steaua“, „Tribuna“, „Caiete Silvane“ etc.) Economia de mijloace, spații, decoruri, dialoguri, contribuie de fapt la tensiunea care apare în schițe și la crearea unei atmosfere mai elocventă decît un torent de cuvinte și de întîmplări. Atmosferă, minimală și ea, dar marcantă, și thriller sînt cuvintele cheie pentru proza ultrascurtă a lui Alexandru Jurcan. Dar textele mai au o caracteristică absolut necesară pentru o proză atît de scurtă: ele au un final neașteptat, uneori caracterizat de umor și ironie, alteori de o răsucire către fantastic. Nu lipsesc nici cazurile în care cititorul este amăgit, mai ales că are experiența altor schițe ale autorului, să aștepte poanta finală. Detaliile se adună și par să pregătescă un deznodămînt, lectorul îl așteaptă, gata să-l savureze, iar acesta nu mai sosește.
Alexandru Jurcan și-a dezvoltat abilitatea de a manevra personajele sale pe spațiile mici. Uneori personajul unic al textelor este Povestitorul, care-și relatează la persoana întîi experiențele insolite. Alteori personajele sînt mai multe, dar nu au neapărat chip, cel mult un nume, și își joacă rolul succint în scenariile autorului. O trimitere explicită la Dino Buzzatti confirmă afinitatea scriitorului cu notoriul prozator italian. În schița Vinovăție cu ramuri, o tînără cu numele frivol diminutivat Roxy, conducîndu-și automobilul, omoară „din culpă“, cum se zice, un pieton care traversase aiurea și despre care aflăm doar prenumele, Codrin. Roxy e apăsată de un sentiment de vinovăție, prinsă în mizeriile inerente unei asemenea situații, deși, tehnic, scapă fără urmări punitive. Ea o caută pe Monica, soția victimei, îi trimite mesaje la care nu capătă răspuns. Monica acceptă însă o întîlnire „la o cafea“ și i se destăinuie numai prin viu grai, arătîndu-și recunoștința: „M-ai scăpat definitiv de boul ăla“. Monica o invită pe Roxy la un restaurant să bea și să serbeze „ca lumea evenimentul“.
Într-un hotel, personajul narator și anonim remarcă vecina cu sîni minunați. Balcoanele camerelor, alăturate, sînt despărțite doar iluzoriu și bărbatul poate savura priveliștea oferită de bustul vecinei, dar și auzi dialogul ei cu soțul său care-i declară că și de o delicatesă te saturi. N-o mai suportă, s-a săturat de sînii ei ca de mere acre și-l invită pe vecin, ale cărui priviri lacome le-a reținut, să se bucure el de ce-i poate oferi femeia. Zis și făcut. Dar soțul îl filmează pe pofticiosul naiv și-l șantajează. Cu banii lui își va prelungi sejurul la hotel alături de superba-i parteneră.
Un cuplu estival amintește efectiv de cel din filmul lui Polanski. „Rareș e la volan. În dreapta lui e Sofia“. Ea îl întreabă dacă o iubește, dar el nu răspunde inițial. E atent la condus, firesc, nu-i așa. În doar cîteva replici, conflictul devine paroxistic și Sofia trage de volan, mașina rupe un parapet și… o ia spre pădure. Nu vom afla deznodămîntul. Fatal sau poate nu?
Proza lui Alexandru Jurcan este agreabilă scrisă vioi și precis, cu umor deseori amar și cu multă convingere. Scriitorul dă impresia că poate crede în realitatea pe care el singur o inventează și în existența personajelor lui ficționale. Ilustrațiile fotografice ale lui Nicu Nistor, reprezentînd, în alb-negru, instantanee din spectacole teatrale, completează un volum de o eleganță grafică sobră.