Poet format în climatul „Echinoxului“ clujean din anii 1970, Mircea Petean a debutat firesc cu volumul prefațat de Ion Pop Un munte, o zi, la începutul deceniului de afirmare al generației optzeciste. Dar, părăsind Clujul după absolvirea facultății, se produce o sincopă în evoluția editorială din anii 1980. Revine în actualitate abia în 1990 cu o carte de transfigurare simbolică a universului rural de obârșie, Cartea de la Jucu Nobil. De aici prinde contur un proiect poetic omogen și de durată, care va fi încheiat, provizoriu, în 2003, odată cu apariția Cărții de la Jucu Nobil în trei părți. Trilogia consacrată spațiului-matrice va fi rebotezată în 2018, în a doua ediție, Trilogia transilvană, în care biografia poetică apare proiectată pe fundalul istoriei dramatice a spațiului transilvan.
Predispoziția lui Mircea Petean pentru elaborarea unor trilogii de amploare, ilustrând interferența dintre biografie și actul creației, este demonstrată și în recentul volum Trilogia ligură (Ed. Limes, 2022). Cartea unificatoare cuprinde grupaje poetice publicate în cursul ultimului deceniu: Catedrala din auz / Poeme ligure – 2012; Nerostitele / Noi poeme ligure (roman) – 2018; Mai vorbim/ Alte poeme ligure – 2020. Adăugând și câteva cicluri înrudite tematic, Seară bună sau haiku-urile din Lumină de august/ Dariei, în exprimare trilingvă. Evenimentul biografic care generează poemele ligure este legat de momentul creator de viață, când fiica sa Ștefana, stabilită în Genova, o naște pe Daria – cum mărturisește poetul în Argument. Tot aici este explicată și „ideea germinatoare“ a dedublării eului poetic în ciclul Nerostitele. Titlul trilogiei provine din denumirea regiunii nordice a Italiei, Liguria, cu centrul în orașul-port Genova. În timpul petrecut acolo de poet (și soția Ana, profilată în alte poeme), „ieșirea în peisaj“ nu înseamnă descriere admirativă a reliefului stâncos, ci cunoașterea umanității din acest spațiu, a „personajelor“ schițate din peniță. Invocarea ironică a muzei antice îi prilejuiește analogia depreciativă cu pământul de acasă: „cântă zeiță efortul civilizator al ligurului/ care sapă în piatră seacă/ în vreme ce la noi pământul mănos a ajuns pârloagă// cântă zeiță minunea apariției teraselor și straturilor pline/ de verdeață pătlăgele vinete și roșii viță de vie/ rozmarin fave și bostani/ în vreme ce la noi în cernoziom cresc doar buruieni și scaieți“. În Catedrala din auz se conturează unul dintre laitmotivele creației lui Mircea Petean, al confruntării expresive dintre cuvânt și tăcere, în urma genezei divine: „La început a fost Cuvântul și Cuvântul era unduire de sunete/ și tăceri/ și energia eliberată din ciocnirea lor e la originea tuturor/ văzutelor și nevăzutelor/ și la ce bună scrierea/ dacă nu are ceva din frisonul rostirii dintâi“.
Nerostitele constituie nucleul semnificativ al trilogiei, dezvoltând tema „rostirii lăuntrice“ care reprezintă, în fond, treapta premergătoare a scrisului revelator. În cadrul unei compoziții alegorice, poetul apare dublat de alte două personaje care susțin discursul liric, emigranta Maria și Ambrosio – „cel cu o mie de fețe“. Partea covârșitoare a ciclului revine confesiunii Mariei, o femeie onestă ce se prezintă direct în poemul de deschidere cu titlu ludic, Autodenunț: „Sunt Maria, născută undeva în românia/…/ părinții mei sunt departe, sub pământul patriei,/ iar eu am grijă de casa și de viața unui bătrân,/ într-un fost oraș-republică de la marginea mării“. Adâncindu-se în confesiunea spontană, femeia cu existență anonimă începe să scrie „ca și când ar vorbi cu cineva“ sau „notațiile disparate“ i-ar fi dictate aievea. Fiind convinsă că în afara rostirii lăuntrice, totul este mistificare, textele ei sunt desprinse „din rostirea lăuntrică incontinentă“. În fapt, dublura feminină a poetului tentat să-i înregistreze „vorbirea onirică“ reprezintă oglinda reflectării propriei vieți interioare („Da, recunosc, eu, Maria, cu rostirea mea lăuntrică/ și nelipsitul Ambrosio facem o triadă empirică.“), nutrită din vise și, mai cu seamă, din observația realistă a existenței cotidiane. Cum mărturisește acest inedit alter ego: „Dar nu despre mine e vorba/ nici despre ideile mele clare și distincte,/ ci doar de întruchipările diurne ale vreunui gând nocturn/ de rostirea nerostitelor/ urmată, sau mai degrabă nu,/ de scrierea lor.“
Situat în continuitatea tematică a părții mediane a trilogiei („rostitele și nerostitele“), ultimul grupaj alcătuit simetric din trei părți, Mai vorbim, se distinge prin accentele apăsate pe arta scrisului și raportarea polemică la confrați literați. Poetul resimte intens însingurarea creatorului într-o societate ostilă („la ce bun atunci o poezie într-o lume pustiită/ în care torul se vinde și se cumpără/ doar poezia nu se vinde ci se dăruiește (dacă ai cui)“), dar refuză categoric rostirea elegiacă sau lamentarea: „n-am îngăduit și nu voi îngădui/ lamentației să-mi spele creierul// și totuși, pe câmpul minat al poeziei mele/ văd chipuri schimonosite, trupuri schiloade, corpuri sfâșiate – sunt trist!“ Coborând din imaginar în realitatea derizorie, el devine combativ și polemic, până la limita pamfletului. Portretizează caricatural grafomanii literaturii contemporane și critică societatea falsă și nedreaptă din jur, precum în Bilanț (și alte poeme): „Au trecut 30 de ani de la Revoluție/ și Comitetul organizației (era să zic – de bază)/ a decis și el să marcheze evenimentul/…/ în această clipă văd imaginea șefului de tribunal/ provincial reflectată în oglinda venețiană din biroul său/ scrie versuri rânduite în poeme/ adună poeme rânduite în cărți/ publică volume după volume/ ca să dispară ucis de un sughiț“.
Trilogia ligură este încheiată printr-un poem cu referință autobiografică, în maniera colocvială specifică poeticii lui Mircea Petean, de simplă consemnare a primei zile din anul nou (2019), marcând finalizarea proiectului prin revenire la motivul ordonator al tăcerii: „așadar prima trezire din acest an s-a produs pe la 6/ dar de sculat m-am sculat doar pe la 8/ nici cu Muza nici cu Poema-n cap/…/și am deschis pentru prima oară calculatorul/ ca să notez toate astea/ și să mă apuc de lucru/ adică să continuu lucrul la cartea mea pentru copii/ scrisă și răsscrisă pentru că nu am avut timp/ s-o desăvârșesc din pricina atâtor cărți și necazuri ale altora/ în ultimii ani/…/nu credeam să-nvăț/ dar uite că știu să ascult cum se desprinde/ sunetul muzicii sferelor din tăcerea din primordii“. Segmentele cărții sunt bine sudate, în pofida aluviunilor ocazionale, fiind gândită, probabil, ca moment aniversar în anul acesta când Mircea Petean a intrat în familia septuagenarilor (n. februarie 1952). Și ca un editor expert în aranjamentul cărților însoțește trilogia cu prefața și postfața criticilor remarcabili Ioan Holban și Ștefan Borbély.