Apariție exotică între Munții Stânișoarei și-ai Bistriței, Adrian G. Romila așteaptă și scrie ca mateloții captivi din mitologie. Înconjurat de aerul tare al depresiunilor, visează la întinderea albastră. Odată cu noul volum de proză scurtă, el se întoarce la geografia urbană și a naturii nemțene. Zaruri și minuni colecționează scurtcircuitări între topofilia intramontană și cea intermundană. Emoția unui spațiu geografic se prelungește spre tărâmurile din afara și din interiorul lumii. Nenumind direct Piatra-Neamț, naratorii etichetează indicii ale pietrenilor, dovadă că minunile își au epicentrul în spațiul din care creează autorul. De aceea, până și locurile devastate de comunism sau de furiile naturii capătă noime heterotopice. La fel ca neomoderniștii inspirați, la rândul lor, din marii realiști ai secolului trecut, Adrian G. Romila încinge povestirile cu chingile morții. Cel mai adesea, ele impun ritmul, stabilesc atmosfera, reglează semnificațiile. Deasupra tuturor, agentul tragic. În fond, Romila e mai atras de tragic decât de moarte. Întrucât posibilitățile conceptului împing mereu realitatea și posibilitățile ei în zone altminteri inaccesibile. Însușindu-și structura prozatorilor abili în jocul cu tragicul, Romila propune subiecte din care avertismentul lui, ori trama – oricât de neserioasă – dinamitează viețile mărunte.
Citim scene de totul și nimic, ori altele, poziționate la marginea dintre poemul absurd și microfabula banalității. Realitatea morții se revendică brusc prin ambiguitatea tragică (Firul roșu al tuturor lucrurilor din lumea asta, Accidentul, Prieteni, Socrela) sau absurditatea birocrației dezumanizante (Aspecte ale vieții în timpul Revoluției). Alteori, tragicul se manifestă eshatologic (Vremea muntelui care pleacă) ori soteriologic (Dincolo, deasupra, dedesubt) și hierofanic (Când ești chemat afară, Zaruri și minuni). Cele din urmă narațiuni pot fi citite ca apocrife scenice ori monologuri apocrife. În alte secvențe narative, Romila alege metoda Cortinei de Fier ce cade brusc, ghilotinând discursul. Contradicția definește aceste texte, în stări efervescente, de extază, uimire, surpriză, haos ori tragi-comic (Manole cel blând, Cel care apărea în pozele noastre din vacanță, Ham, În luminiș). Nu puteau lipsi, în asemenea scenarii, nici textele despre ceea ce numesc banalitatea zero a existenței: una inițiatică (a adolescentului exersând dintâia singurătate în Teddy Bear), kafkiană (Nimic) și hrabaliană (Ceștile de cafea de la mama – în cronica sa, Angelo Mitchievici folosea inspirat termenul „dedramatizare“). Sigur că micile psihologii mari, ca la Cehov, se citesc pretutindeni, fie că autorul le caută din instinct sau le respinge cu ostilitate creatoare.
Din schițele în care cuvântul și scrisul generează natura morții se alimentează, întâi de toate, pluralitatea interpretativă. Cuvintele rostite prind viață, și asistăm la o suită de ritualizări în povestirile din Zaruri și minuni. Ele certifică posibilitatea parabolizării. Tinerii care se adăpostesc la mănăstire și asistă la violența starețului văd un spectacol machist, barbar – sau ei expun răul din afară în spațiul sacru, folosit adesea de profani drept hostel all inclusive? Dacă starețul este doar un nebun întru Hristos care-și apără ultima redută? Că e machism pur, violență sau neînțelegerea lumilor la frontiere rămâne ca cititorul să decidă.
Cuvintele aruncate suicidar, traumatic și radical în intrigile din volum creează un discurs alternativ. În sensul lui J. L. Austin, pentru care actele de vorbire, cuvintele rostite nu doar descriu realitatea, ci o programează existențial. De aceea, copleșesc, în prozele lui Romila, concretețea morții și a limbajului. Cuvântul e creator de moarte în Zaruri și minuni, dar și de înviere, convertire și revelație. Din relația cu cuvântul scris, autorul dilată alt ritual grotesc: zombificat, scriitorul se întoarce din mormânt să-și încheie romanul (Neterminat). La fel cum preotul din Ultima pescuire își aude critic predica – ecou al necredinței, ori ca monologul scenaristului-scriitor din Clint Eastwood, Gene Hackman și toți ceilalți, care analizează critic sensurile realului și ale adevărului de dincolo și dincoace de pelicule, până la indistincția identităților. Între zaruri (noroc, șansă, întâmplare, ludic, fatalitate, hazard etc.) și minuni (revelație, convertire, credință, sacru, supranatural etc.) cresc însă tulpinile traumei, pe care Romila o anticipează hermeneutic fie în cadre mici, domestice, fie de gros-plan-uri, miniaturale aproape, ori scenice, ca în Prieteni (un pseudo-western în doi, un showdown cu doi prieteni coexistând între morți și vii prin atașamente și trădare). Apogeul, de construcție, stilistic și de manipulare savantă a mijloacelor artistice se găsește în Vremea muntelui care pleacă. Thriller rural despre evenimentele misterioase din 1897, în care se atacă mitologia și istoria locului, dimensiunea psiho-antropologică cu cea mitică, rezultând ciocnirea lumilor periferice surprinse în ordinea sacrului și a hibridității real-ireal. Romila o fracturează și-o face astfel seducătoare. Replică gotică la conflictul dintre arhetipal și modernitate, tot o subtilă hagiografie, mai apropiată de În mijlocul lupilor, proza cartografiază un basm negru în care meteosimbolismul păstrează tensiunea sincretică până la suprapunerea cu hierofanicul.
Multă vreme, convingerea mea era că moartea poate fi pedepsită numai prin ficțiune. Altul n-ar fi rolul ei adânc. Adrian G. Romila nu se teme de ea, găsind motive de fascinație în orice agonie mică și-n fiece alteritate urieșească. Volum de maturitate tehnică, în Zaruri și minuni alternează, în lumina răului și întunericul binelui, decupajele exacte și desfătările contagioase.