O prezență exemplară

Ana Blandiana a devenit ceea ce am putea numi un nume clasicizat al literelor noastre contemporane. Încă o scriere reprezentativă a d-sale a apărut de curând, cuprinzând însemnările de jurnal pe care le-a produs într-un scurt răstimp dinaintea evenimentelor din 1989, pe când se afla sub interdicția de publicare și sub o supraveghere permanentă, din pricina aparent minoră a unei cărți pentru copii, avându-l ca obiect pe… motanul Arpagic. Un episod al relațiilor cu epoca sumbră în care s-a impus drept unul din personajele pozitive ale acesteia, circumstanță ce i-a consolidat prestigiul. Avem în față încă o probă a vitalității combative pe care o ilustrează constant poeta, aici sub chipul unui dialog cu sine și implicit cu ambianța, tensionat de o răsfrângere a situației sub acolada căreia se găsea. În textul introductiv avem a face cu o sumă de meditații actuale asupra trecutului, de natura unor autocaracterizări cu atât mai emoționante cu cât au loc pe fundalul unei detașări istorice. Nu fără tangențe cu prezentul. Cu un lăuntric impuls, autoarea operează tranziția dintre real și imaginar precum o regăsire dramatică de sine: „Astfel descoperim cu uimire că, oricât ar părea de ciudat, memoria este, de fapt, o formă de imaginație. Ei bine, uimirea mea la citirea acestui jurnal a izvorât din felul în care lectura contrazicea acest mecanism pentru simplul motiv că, de data aceasta, nu era vorba de o operă de memorie, timpul nu fusese lăsat să se amestece și să complice culorile, între viață și pagină nu rămânea niciun loc liber, iar realitatea era transcrisă cu un fel de încăpățânare aproape pisăloagă și sincronă, din prezent în prezent.“ Cu toate că „excesul de exactitate lasă impresia de ficțiune.“ Urmând o precizare ce sugerează o preaposibilă percepție a cititorilor de azi care suprapun emoționala comprehensiune a textului unui real cumplit: „Aceste pagini nu li se vor părea doar incredibile, ci de-a dreptul ireale, stranii, imaginate.“ Imaginea confesivă în care se propune Ana Blandiana posedă un caracter sintetic întrucât reflectă existențialul prigonit de regimul totalitar, în același grad individual și obștesc: „La un capăt se află curajul și nevoia de împotrivire, iar la celălalt scrisul și umilința de a avea nevoie de liniște pentru scris. Un maniheism aproape maladiv generează o continuă fibrilație și o nefericire aproape bucuroasă că se poate racorda la nefericirea tuturor.“ Dialogul dintre timpuri pe care-l ilustrează poeta nu e unul lipsit de complexități. O avivare comunicativă le apropie de condiția estetică, de un gen de aparentă gratuitate aptă a le situa într-o abordare vizionară. Având parte de o interpretare personală, împrejurările avute în vedere dobândesc un aer al necunoscutului care poate fi un factor favorabil unei mai adecvate înțelegeri: „descopeream că cele două reprezentări definite de mine nu rămâneau fixate, ci – din perspectiva mișcătoare a timpului care glisa peste ele – se amestecau, își suprapuneau imaginile, copia exactă a vieții căpătând reverberații fantastice, care o făceau mai violent semnificantă ca și cum sinceritatea singură ar fi fost de necrezut.“ Aforistic situația ar fi următoarea: „fantasticul nu e opus realului, este doar o înfățișare mai plină de semnificații a acestuia.“ Așadar amintirea, inclusiv cea istorică, dacă e comasată cu condiția literară, intră într-o nouă existență. Căutând soluții, autoarea pune la contribuție virtualitatea acesteia, din păcate nu una de o favorabilă natură. Rezultatul actualizării trecutului producând frecvent o francă decepție: „Era destul să citesc despre lacrimile exaltate de admirație pe care mi le stârnise interviul lui Dinescu din Libération, în timp ce pe câteva canale TV deodată dădea din mâini bucătarul, moșierul, patronul de azi, ca să mi se facă rușine nu doar de naivitatea, ci și de suferința mea. Sau Buzura. Nu știu dacă faptul că atunci nu-mi trecuse prin minte să accept aproape niciuna dintre bănuielile care aveau să apară, să se întețească și să se confirme pe parcurs este o dovadă a prieteniei pe care le-o purtam sau ale voii mele de a avea în ce crede și de a avea cu ce să mă solidarizez.“ Astfel încât proba etică devine una decisivă în sensul unei precauții: „E clar însă că odată cu sfârșitul anului 1989 au început să se schimbe nu numai istoria, ci și oamenii pe care îi cuprindea. (…) Un rău care nu știu dacă a plecat, dar știu că se poate întoarce oricând și trebuie recunoscut, chiar dacă ia mereu alte înfățișări. Portretul răului, așa cum l-am cunoscut eu, este doar unul dintre acestea, dar este desenat sur le vif“. Motiv pentru care prezentul nostru poate fi privit și ca o imprevizibilă ingratitudine față de trecutul sacrificial care i-a dat naștere în 1989: „Cu mult înainte, de-a lungul anilor, mi s-a întâmplat adesea să mă întreb cum vom fi priviți noi, cei ce trăiam ceea ce trăiam, de către urmașii noștri îndepărtați care vor fi (întotdeauna îi imaginam astfel) liberi.“ Și doloric concluziv: „Niciodată nu-mi trecuse însă prin minte că urmașilor noștri nu le va păsa de ceea ce am trăit, ba chiar nu-i va interesa să afle ceea ce am trăit.“ Prin urmare devine necesară o permanentă dispoziție de veghe ce, în altă conjunctură, iată că repetă ciudat o reîntoarcere la o postură similară cu cea antitotalitară: „Nu o dată, în numele meu sau în numele celor din jurul meu, mi s-a întâmplat să trăiesc la viitorul anterior un fel de rușine pentru o spaimă sau pentru o umilință, pentru o lipsă de curaj sau de solidaritate, dar nu am fost niciodată în stare să imaginez această singurătate în istorie, nu am avut destulă lipsă de speranță pentru asta, nu mi-am pus niciodată problema acestei negre indiferențe care riscă să rupă pur și simplu lanțul vieții gânditoare pe pământ.“ O atitudine cu totul remarcabilă a Anei Blandiana o găsim așadar în disocierea d-sale duală, de trecutul totalitar monstruos și de prezentul grevat de nu puține decepționante elemente. Erorile grave ale trecutului nu s-au resorbit total în actualitate, marcând o fie și insidioasă prezență în continuare. În pofida unei diferențieri epocale, o revenire a unei așa-zicând fatalități. Răul în proporții diferite consunând. Și o observație finală. Poeta de rezonanță europeană care este Ana Blandiana a rămas străină de vanitate și arivism. O pildă pe toate fețele.