Poate exista o diplomație culturală sub egida unui regim comunist, în general a unui sistem politic dictatorial? Este una dintre întrebările de cercetare pe care le-a formulat Carmen Stratone în cartea sa de debut care la origine a fost o teză de doctorat. Autoarea este cercetătoare în cadrul Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului al Academiei Române și după 2010-2011 s-a preocupat în mod intensiv de parcursul instituțional al unei organizații mai puțin cunoscută pentru publicul larg: Institutul Român pentru Relațiile Culturale cu Străinătatea/IRRCS – „strămoșul“ din perioada comunistă al Fundației Culturale Române și al ICR. La rândul său, și IRRCS a avut la origine o altă structură închegată în intervalul de tranziție spre un regim de tip sovietic – Institutul Român de Cultură Universală (IRCU).
Carmen Stratone s-a concentrat de la bun început asupra propagandei culturale externe sub regimul comunist (cu IRRCS luat drept studiu de caz) și nu s-a limitat la documentele identificate la Arhivele Naționale ale României. A mers la sursa zero – arhiva istorică a ICR – și a dus demersurile precedente ale altor cercetători la un nivel superior: printr-un gest de implicare civico-istoriografică, a reușit să convingă instituția să înceapă demersurile de predare a documentelor emanate de la IRRCS către Arhivele Naționale. Scrisul istoric autohton ar fi arătat poate altfel dacă acest gen de transfer arhivistic – dinspre ministere, organisme guvernamentale, „obștești“ etc. care au ființat în comunism, către Arhivele Naționale – s-ar fi produs imediat după 1990. Carmen Stratone ne prezintă în această carte o istorie mai puțin cunoscută, cum anunță și titlul volumului, deoarece nu s-a mai scris ceva atât de consistent pe marginea subiectului. În studii speciale, IRRCS a mai apărut și până acum ca „personaj secundar“, dar autoarea a realizat aici o tratare monografică, de la momentul 1947-1948 până în decembrie 1989 (și chiar cu prelungiri în primele luni de postcomunism, atunci când s-a conturat – sub regimul Iliescu – Fundația Culturală Română).
Subiectul principal al lucrării privește funcționarea mecanismelor de politică externă și de propagandă culturală, în afara granițelor, asumată de către statul comunist român, la început puternic marcat de sovietizare și dogmatizare (cca 1948-1955), apoi trecut printr-o fază de relativă autonomizare și care sfârșește prin a-și neglija institutul de reprezentare culturală externă. IRRCS a pierdut din atribuțiile sale îndeosebi de la începutul anii 1970 riscând să intre într-o zonă a irelevanței. Primii săi președinți, Mihail Macavei și Mihail Roșianu (foști ilegaliști comuniști originari din Oltenia), au fost tributari propriilor biografii politice, dar și contextului dominat în cel mai înalt grad de ideologizare și stalinizare culturală. Abia în timpul președinției lui Mihail Ralea (între mai 1956 și august 1964), IRRCS a încercat – cu aprobarea puterii politice, evident – deschideri culturale mai semnificative inclusiv în direcția Occidentului, spre Franța mai ales (un spațiu cultural pe care fostul director de la „Viața Românească“ îl cunoștea atât de bine). De altfel, M. Ralea a cumulat președinția IRRCS cu cea de la Comisia Națională a RPR pentru UNESCO (p. 128), aducându-l în preajma sa și pe Demostene Botez (devenit delegat permanent al RPR la UNESCO). Cel din urmă a reprezentat IRRCS în Franța, în anii 1956 și 1957, pentru a tatona împreună cu Petru Dumitriu importante edituri franceze în vederea publicării unor romane și volume de poezie. Relevant pentru dificultățile de traducere în spațiul occidental a beletristicii autohtone, purtând gir oficial, mi se pare raportul lui Demostene Botez către conducerea IRRCS: „Din discuțiile cu editorii am constatat că interesele lor materiale, dictate de spiritul unei anumite opinii publice îi duc spre o concepție literară pe care aș numi-o «americană», și că, în afară de anumite accente pe probleme erotice, cer și o anumită acțiune și un anumit tempo și preocupări străine literaturii și vederilor noastre“ (p. 225).
Judecând global, Institutul – chiar dacă a fost condus și de intelectuali umaniști, poligloți, cu o anumită reputație (Mihail Ralea, între ei) – nu a reușit să desfășoare o diplomație culturală, în adevăratul sens al cuvântului, în principal din cauza constrângerilor ideologice și politice majore care i-au grevat mereu existența.