Versuri de Miruna Mureșanu
Jurnal prescurtat al durerii
O ușă a vieții normale se-nchide
printr-un zgomot cumplit de arme și bombe
liniștea moare
o dimineață altfel împarte amintirii
jucării și lacrimi uscate
copiii se-ntreabă unde pleacă tata cu noaptea în cap
de ce mama strânge în grabă câteva lucruri
restul după plecarea lor fiind cu siguranță îngropat
în scrum și-n cenușă
când o ușă a vieții normale se-nchide
călăii luminii alungă din tărâmul lor oameni
obligați să ia calea bejeniei ei lasă totul în urmă
fugind undeva nicăieri
unde poate există doar ziua de ieri
pentru că un război crud și nedrept
deschide unei vieți anormale o ușă
tata poate să moară chiar mâine pe front
luptând împotriva celor care vor să le fure țara cu totul
crezând că hotarele ei sunt acolo unde ei visează să fie
*
într-o dimineață altfel
lumina privește prin fereastra închisă
un rest de ninsoare
încheind (e 24 februarie) parcă o ultimă frază
cu un zgomot de fond venit de dincolo de înțeles
printr-un demers perfid al nebuniei și urii
o lumină bolnavă se zbate
în zgura nimicului străină și putredă
pretutindeni cuvinte carbonizate
prefăcute în lacrima Mariupol sau Bucha
se privesc în oglindă cu o voință disperată de-a fi
strângând sub pleoape mormane de trupuri moarte de vii
pe caldarâm sângele curs
seamănă cu un laitmotiv al durerii
când pe distanța scurtă dintre veșnicie și moarte
inima unei singure patrii bate-mpreună
în afara oricărui timp
o cenușă vâscoasă e purtată de vânt
cu o voință fragilă de-a fi
un soare apatic mângâie-n van un rest de culoare
nimicul amorțește toate cuvintele înainte de vreme
contemplând sângele curs din belșug
ca moartea să se plimbe în voie
nestingherită prin lume
în zgomotul armelor viclean și crispat
Versuri de Spiridon Popescu
Fragment de autobiografie
Sunt un neisprăvit, vecine,
Nu merit stimă și iubire:
Cerui să mă-ntâlnesc cu mine,
Dar nu venii la întâlnire.
Sunt un nemernic, domnișoară:
Deși m-am anunțat și-n scris
Că merg să mă conduc, la gară
Plecai tot singur. Ăsta mi-s!
Stau peste drum de mine (1)
Stau peste drum de mine: mi-am luat casă,
Dar Sinele (o lepră) nu mă lasă
Să duc un trai tihnit, precum aș vrea –
Mereu mi-aruncă-n curte câte-o stea,
Mereu îmi sparge geamul c-un luceafăr,
De parcă s-a scrântit, nu mai e teafăr.
De nu-ncetează, jur pe Dumnezeu,
Voi riposta, și încă mult mai rău –
Îi voi zvârli în geam un curcubeu.
Stau peste drum de mine (2)
Stau peste drum de mine,
dar n-am bătut o dată,
la sclifositul ăsta
de peste drum, în poartă –
chiar de-am avut nevoie
de ajutor, mai bine
am apelat la alții,
străini, decât la mine
Stau în afara mea
Stau în afara mea și nu-ndrăznesc să intru,
și aș intra,
căci vântul începu din nou să bată…
Dar, Dumnezeule, cum poți să bați
la o ușă capitonată?
Rugăminte
Apropiați-mă de mine –
De la distanță nu văd bine,
Nu-mi pot da seama nicidecum
De zburd sau stau la pândă-n drum
Și trebuie, până la prânz,
Să aflu clar: sunt lup sau mânz?
Altfel, muierii când mă-ntreabă
Dacă doresc carne sau iarbă,
Nu o să știu ce să-i răspund
Și-o să rămân pe veci flămând
Mi-e dor de mine
Mi-e dor de mine, nu m-am mai văzut
De dinainte de-a mă fi născut
Și-atunci din fugă doar: o clipă, două,
C-am fost trimis să pun pe frunză rouă
Și, cum această treabă s-a lungit,
Sinele meu, probabil sictirit
Că l-am lăsat s-aștepte, a plecat.
Unde s-a dus? Nici astăzi n-am aflat
Și-aș da oricât să aflu căci, vă spun,
Chiar mi-e, de el, un dor nebun, nebun…