Pelerinaj
Merg pe strada care îmi poartă numele,
toate celelalte străzi mă urmează.
Văd strada Marta, văd Rufeni,
văd Fulger, văd strada Vântu,
și toate celelalte străzi ce izvorăsc din Târgu Cucu
și se varsă în Podul de Fier,
înainte de-a urca pe Eternitate.
Mă urmează și mașinile staționate pe străzi,
mă urmează și intersecțiile,
trecerile de pietoni și stațiile de tramvaie și cele de autobuze.
Mă urmează și casele, mă urmează și copacii
prăfuiți de pe marginea trotuarului,
mă urmează și oamenii pe care i-am cunoscut,
dar și cei pe care nu i-am cunoscut
și nu-i voi cunoaște niciodată.
Mă urmează și carele cu boi,
și carele de luptă ieșite din tablouri,
mă urmează și Carul Mic, și Carul Mare,
mă urmează și Calea lactee,
și toate zodiile ce se perindă pe cer.
E un întreg alai în urma mea,
dar și o liniște deplină. Nu se aude nici un hârșâit de pași,
nicio șoaptă, niciun foșnet, nicio tuse.
Înaintăm într-o liniște deplină,
călcând cu precauție prin praful
pe care vântul îl ridică ușor de la marginea orașului
și ne așterne la picioare. Călcăm ușor,
pe vârfuri, încercând să nu trezim
mulțimea și iarba adormită care ne urmează îndeaproape.
Pășim cu picioarele goale prin praf,
cufundându-ne în el odată cu somnul care ne îngreunează
pleoapele.
Praful ne acoperă călcâiele,
ne acoperă gleznele, ne acoperă șoldurile și umerii,
chiar și ochi, chiar și creștetul.
Mergem prin praf ca și cum am levita pe deasupra lui,
nu-i simțim în niciun fel greutatea, nici atingerea moale.
Mergem tăcuți prin praf, dar nu simțim
în nici un fel greutatea noastră, mergem ca și cum
n-am călca pe pământ, ci pe o planetă străină, coborâtă din
vis.
Deodată un vuiet de aripi ne spulberă somnul,
și ne trezim goi în mijlocul străzii,
ca și cum ne-am trezi în mijlocul unui râu selenar
ce ar curge susurând liniștit peste umbra trupurilor
și peste umbra sufletelor noastre.
Încercăm să-i prindem undele în căușul palmelor noastre
și să ne spălăm pe față, dar undele lui
nu sunt altceva decât cenușă.
Pe măsură ce mergem, încercăm să strigăm,
ca să ne trezim din somn, dar strigătele noastre
ne cufundă și mai adânc în liniștea absolută.
O noua lumină
Icoanele le ascundeam sub temelia caselor,
sub podelele abia geluite
sub rădăcinile pomilor, dar și în mormintele străbunilor;
noaptea la lumina stelelor și a lunii,
mergeam la locul lor de odihnă,
săpam adânc până când cazmalele noastre
se loveau de scândurile putrede,
acolo cădeam în genunchi,
și ne rugam de ei cerându-le iertare că le-am tulburat
somnul de veci,
iar ei se răsuceau în sicrie de pe o parte pe alta,
ghemuindu-se ca niște prunci cu genunchii la gură,
încercând să-și micșoreze trupurile,
ca să avem mai mult loc pentru ascunzătoarele noastre;
ne rugam și apoi scormoneam mai departe,
cu mâinile pe sub sicriele acoperite de mucilagii,
săpam cu grijă, adânc tot mai adânc,
până făceam un fel de scorbură,
în care puneam lădițele pline cu icoane și cărți sfinte
ca pe niște moaște.
Le dezgropam după ani mulți,
uneori după decenii,
sau secole când cerul se mai lumina,
le dezgropam noi, cu mâinile noastre
slăbite de trecerea vremii,
sau le dezgropau urmașii noștri,
cărora pe patul de moarte
le dezvăluiam locul unde se aflau
îngropate comorile noastre, sfinte
și atunci le scoteam la suprafață;
icoanele și paginile cărților mai întâi se înnegreau,
se înnegreau cum se înnegreau și rămășițele pământești
ale străbunilor noștri
atunci când le strămutam dintr-un loc în altul;
dar după scurt timp, funinginea și mucegaiurile
se topeau și chipurile sfinților, dar și literele cărților
apăreau poleite de o pojghiță subțire de gheață
împrăștiind în jurul lor o altfel de lumină.
Orașul orelor
Treceam printr-un oraș unde
străzile erau pavate cu ore,
iar olanele de pe acoperișurile caselor
nu fuseseră schimbate de milenii,
mușchi și licheni creșteau pe crestele lor,
iar din hornuri se înălța în spirale subțiri un fum alb-
siniliu,
amestecat cu miros de suflete arse
coborâte din alte ere. Trotuarele ce
străjuiau străzile erau pavate cu minute,
iar în ferestrele stinse ale caselor
străluceau, ca niște solzi
de culoarea aurului și a bronzului, secundele.
Prin fața mea se perindau încolo și încoace oameni
cu facle în mâini purtând pe umeri orologii.
Fiecare trecător avea minutul și secunda lui de glorie,
când se înalță din el însuși
ridicându-se la cer: în urma lui rămâneau
tălpile arse de atâtea drumuri străbătute și nestrăbătute
ce se mișcau înaintând singure pe străzi.
Fiecare trecător își avea clipa lui de haos și de liniște,
când sufletul i se tulbura potopit de gânduri,
apoi se liniștea, cufundându-se într-o tăcere absolută.
Fântânile arteziene susurau domol,
în timp ce casele rostogolindu-se odată cu norii de pe
cer,
pluteau deasupra orașului numit Oră,
unde totul era dinainte cântărit și măsurat,
și unde fiecare minut și fiecare secundă
se scurgea pe pieptul și pe mâinile oamenilor
care înaintau în liniște pe străzi
căutându-și fiecare chipul pierdut în praful deșertului.
Înaintând, mergeam spre cele 12 porți
cioplite din bucăți mari de Lapis Lazuli căzute din cer,
unde se aflau cei 12 judecători
îmbrăcați în straie strălucitoare.
Judecătorii vegheau asupra porților,
Pentru ca nimic și nimeni necurat să nu poată intra în
orașul Oră
fără ca străzile să nu se surpe sub pașii lui,
iar acoperișurile caselor să nu fie mistuite de cenușă.
Acolo veneau doar cei chemați,
doar cei fericiți care puteau crede
că timpul nu-i altceva decât lumină.
Târându-mă în genunchi, am scormonit
sub fiecare piatră de pe caldarâm,
și sub fiecare piatră am găsit o altă piatră
și sub ea o altă piatră și o altă oră;
dând pietrele la o parte,
am vrut să ajung până la locul
unde izvorăște timpul,
dar acest loc se afla într-un alt oraș, pe o altă stradă,
unde sub pietre se ascundeau prima și ultima oră.
Pe măsură ce dădeam pietrele la o parte,
orașul se micșora, se micșorau și străzile,
orele se transformau în minute și minutele în secunde;
se micșorau și copacii, și casele,
după cum mă micșoram și eu;
mâinile mele cu palmele bătătorite de trecerea vremii
se prefăcuseră în mânuțe de copil,
iar mânuțele de copil în mânuțe de fetus,
prevăzute cu aripioare și bronhii,
ce respirau timp și nu aer,
înotam prin oraș, copil bătrân cu fața prefăcută în
orologiu,
înotam în lichidul amniotic,
încercând să-mi amintesc de anul,
de ziua și de locul unde m-am născut,
dar amintirea, odată cu anii mei,
se transforma în pietre, iar pietrele în ore.
Înotând, dădeam pietrele la o parte,
și sub fiecare piatră găseam minutele și secundele
unui alt timp, înăuntrul cărora
mă aflam eu ghemuit ca un fetus așteptând să mă nasc
din nou
într-un loc în care secundele
să devină secole, iar secolele nesfârșite ore.
Fruntea Domnului
Pictez icoane pe ape ce curg spre abis;
pictez Cina cea de taină,
privindu-l pe Isus care frânge pâinea cu mâinile sale
tremurând ușor în lumina blândă a amurgului
și le împarte ucenicilor, zicând:
„Luați, mâncați, acesta este trupul Meu
care se frânge pentru voi“.
Îl văd și cum le întinde paharul cu vin,
cu aceleași mâini tremurătoare, zicându-le:
„Beți toți din el, căci acesta este
sângele Meu, sângele legământului celui nou,
care se varsă pentru mulți, spre iertarea păcatelor.“
Și îl văd și pe Iuda spălându-și singur picioarele
în împărăția de nepătruns a întunericului
cu o apă care ia foc,
acoperindu-i chipul cu cenușă.
Îl văd spălându-și și mâinile precum a făcut Pilat,
în aceiași împărăție,
dar nu cu apă, ci cu nisip, amestecat cu sângele
Domnului.
Pictez icoane pe ape ce se revarsă din cer,
pictez Cina cea de taină, îndepărtând mereu norii
ce se ridică din abis acoperind
cu tunetele și fulgere fruntea îngândurată a Domnului.