Versuri de Spiridon Popescu
Poezii satirice
Valea Plângerii
În Valea Plângerii,
Denumită de manualele
de geografie
Și România,
Nici măcar clovnii
Nu mai au vreo putere
Să ne mai facă azi
Să zâmbim.
Și, zău, dacă pot pricepe de ce,
Deoarece
Nici gazele, nici lumina,
Nici motorina,
(Mulțumită lui Dumnezeu)
Nu se scumpesc aici
Decât foaaarte greu.
Uneori trec și două-trei luni.
Turnu’ Babel
– Sau despre felul cum se discută azi în parlamentul României –
Un român şi-o irlandeză
Se certau în japoneză.
Un franţuz care-i privea,
De vreo oră şi ceva,
Să se afle şi-el în treabă
Li se adresă-n arabă:
„Spuneţi-mi, vă rog, şi mie
Ce-i această ţigănie?”
„Vezi-ţi, mă, de drumul tău,
Nu mă face să fiu rău
Că, de intră rău-n mine,
Să ştii: nu te văd prea bine”.
Vorba asta îi fu spusă
De român, în limba rusă,
Dar… rămasă netradusă
Că, vorba lu’ soacră-mea,
Păsăreasca-i foarte grea.
Bilanț
A câștigat alegerile
promițând
că, dacă va ajunge primar,
o să astupe
toate gropile din asfalt.
La sfârșitul mandatului,
s-a constatat însă
că nu astupase decât
gropițele din obrajii, veșnic
îmbujorați,
ai angajatelor din primărie
și nici pe acestea
cu materiale de calitate,
cum se lăudase,
ci doar
cu niște săruturi întristătoare,
băloase.
Discurs
Zică lumea ce-o zice –
După revoluție
Grija față de om a crescut
simțitor.
Astăzi, dacă ai un foc
la inimioară,
Te trezești imediat cu mașinile
pompierilor
Aruncând cu jeturi de apă rece
în tine,
Ceea ce (să fim drepți!) nu se
prea întâmpla
pe vremea comuniștilor
Când erai lăsat să arzi ca o torță.
Democrație
În România,
Astăzi orice gând negru
Poate fi exprimat
În versuri albe.
Iată că idealul
Pentru care-au murit mii de
tineri
S-a împlinit.
Tristețe
Eu m-am născut (o spun
cu scârbă mare!)
În țara cu prea multe
semafoare.
Cum înverzește unul puțintel
Se și-nroșește altu’ lângă el
Strigându-mi cinic: „Stai,
nu traversa!”
Aceasta e, probabil, soarta mea –
Să nu pot niciodată reuși
Să scap de trotuarul ăsta gri.
Rugăciune
Îți cer iertare, Doamne,
Că prea păcătuiesc:
Trăiesc în țara-n care
N-aș vrea să mai trăiesc.
Versuri de Savu Popa
***
Sunt momente
În care
Aș vrea să nu ies
Prea mult
În evidență,
Să fiu întocmai
Ca o gămălie de chibrit arsă
De câteva zile
Și abandonată printre alte resturi,
Undeva la capătul oricărei răbdări,
Sau ca un bob de nisip
Care face parte dintre cele
Pe care nici vântul,
Nici alți pași,
Nici marea
Nu le-a atins vreodată
Sau ca un fir de praf care sudează,
Uneori, vizibilul de invizibil
În camera mea unde viața
Îmi transformă tremurul sângelui
Într-un pseudonim
Cu care semnează aceeași carte,
Căreia paginile
Îi devin din ce în ce mai
Albe.
Originile poeziei
După ce hârtiei
I-au căzut
Dinții de lapte,
A apărut poezia.
***
Din nou
A uitat
Noaptea
Să tragă
Frâna
De mână-
Și, iată,
Răsăritul.
***
Poezia funcționează
Ca o perfuzie,
Când sunt deshidratat
De la atâta realitate.
Zi de iarnă
Ceața,
Lenjeria intimă
A zăpezii.
***
M-am trezit
Într-o dimineață
Cu umbra
Înflorită.
Ploua afară,
Încontinuu,
De parcă
S-ar fi inversat polii planetei,
Iar noaptea trecută și-ar fi donat
Toate organele
Unui traficant
De soare viu.
,,Ce plante rare îmi populează umbra?
Ce amestec de cenușă și mireasmă
Poartă povara fiecărei petale?”
Mă-ntrebam, mirat și nu prea.
La început,
Umbra înflorită
Mi se părea
Puțin greoaie,
Ajunsesem
Să o simt
Ca pe o ghiulea
Pe care care corpul o trăgea după el,
Resemnat,
Puțin blazat.
Dar, asta era situația,
Nu mă puteam
Împotrivi legilor nescrise
Ale unei umbre care, strălucind de culoare
Și plină de miresme adormitoare,
Mi-o lua, uneori, trufașă,
Înaintea corpului,
Punându-i nenumărate piedici,
Făcându-i semne obscene pe la spate.
Citisem undeva
Că sunt flori care iubesc umbra
Și cresc, prin grădini,
În acele zone unde
Soarele nu ajunge,
Umede, reci,
Învăluite într-o paloare
Cadaverică.
De pildă, la fel ca ferigile
Cu care, tot mai mult,
Mă aseamăn,
Caut și eu
Acele soluri bogate
În azot poetic, ferite de vânturile aspre ale suficienței de sine,
Dar care rețin umezeala
Incertitudinilor.
În schimb,
Umbra mea,
Înflorită până dincolo de o anumită
Limită a bunului-simț,
Încercând să prindă rădăcini în zone cât mai deșertice,
Seamănă tot mai tare cu un trup
Făcând repetiții
Pentru rolul
Propriului său
Mormânt.