Să facem, așadar…
„Să facem , așadar, ceea ce se obișnuiește
în călătorii“
să alegem
o carte sau două
după direcția în care le va duce vântul
cenușa primelor pagini
apoi
tutun pentru pipă
în al cărei fum albăstrui
să ni se poată înveșmânta sufletele
de vom luneca în vreo prăpastie
în loc de pernă nu-i rău
să ai întotdeauna alături
o pată de umezeală
un apartament nelocuit se găsește oricând
în cearcănul de răcoare
al unui ou alb de viperă
Câmp cu balanțe
de la fereastră se vedeau câțiva bărbați
frământând în mâini
ruinele unui cerc
în cer se auzea din loc în loc
scârțâit de scripeți
iar manechinul de ceară în rochie neagră
dădea la o parte cortina
acolo de unde până mai ieri
răsărea soarele
astăzi pe străzi
voi număra degetele cerșetorilor
din care nu mai plouă de-o lună
Portretul
acesta ești tu
și-mi arăți
un lanț din cercuri de umbră
căzând dintr-un turn
dinspre inele răzbat
țipete de copil
ca scârțâitul ușilor în întuneric
îmi port încet mâna
pe fiecare ochi al lanțului
cum m-aș afla la o vânătoare
de potârnichi albe
Scaunul însorit
pe obrazul ei
două arcuri se-ntind
și se-ntâlnesc la coada ochiului
după scurgerea atâtor ani
iar degetele
de la mâna lăsată peste spetează
se mișcă leneș în aer
de parcă ar ezita să treacă un pod
eu
ascult cum pârâie gheața
cu vuietul unei case în prăbușire
în urma pașilor noștri
întunericul se lățește printre copaci
cum ai instala o fanfară
Monede în aer la Mănăstirea Săpânța
octombrie dormea pe oglinzi
când m-ai chemat
să-mi arăți din turla bisericii
câteva frunze-n cădere
urcând în fugă trepte de lemn
mâinile rugau praful de pe icoane
să le împrumute amintirile sale
apoi ne-am ridicat pe vârfuri
să vedem mai bine copacul
era un mesteacăn și știam că
din crengile lui
murmurând rânduri albe
vor curge o noapte întreagă
peste fața alungită a lunii
arginții lui Iuda
Întunericul și zăpada
într-o piațetă împovărată de fluturi
ornicul cu rame negre
de pe stâlpul de marmură
pare un bărbat care suflă o sticlă
doamnele ieșind să se plimbe
împreună cu pisicile lor
torceau încă pânză de soare
în blocurile cu etaje lichide
se vedeau tremurând pești albi și pești roșii
liniile din palma acestei copile
alergând să prindă un porumbel
seamănă cu reflexiile apei dintr-un lighean
aruncate pe tavan
întunericul și zăpada
se apropie în pași leneși de dans
cu o sperietoare care nu păzește
nimic
Dantela și ploaia
aceste mâini
toată noaptea au lipit foiță de aur
pe un gând răzleț
cuibărit într-o pasăre goală
aici
eu îmi trag ploaia pe ochi
tu îi arăți vântului o dantelă
între noi e atâta tăcere
câtă ar putea măsura într-o zi
cu echerele lui
ebenistul
apoi vei întinde mâna să culegi de pe apă
pălăria unui marinar înecat
Oameni care vor să li se ierte ceva
ca oricare om cu multe păcate
am și eu într-un colț al casei o oglindă
de câte ori ridic ochii spre ea
văd acolo pe cineva
ținând în mână o stropitoare
ori sădind un copac
alteori
în curgerea vântului
mai vorbind cu el de una de alta
așezăm pe acoperiș
trecându-ni-le din mână în mână
ceasuri și calendare
dialogul ni-l întrerupe doar luna
cu păduricea de pini
care se înalță din ea
și zilele care cad pe pământ
O piramidă citește ziarul
preotul pe care l-am auzit spunând
că sufletul n-ar fi decât un deșert rotund
știa probabil că la mijlocul lui
o piramidă citește ziarul
și că un crin
din cei care umblă noaptea
pe vârfuri
încercând să părăsească în taină
grădina
ar putea fi chiar cheia cetății
spre care acum ne îndreptăm pașii
iar celălalt crin
cel scris pe cer de un stol de cocori
duce o cupă albă de rouă
pe masa lui Dumnezeu
Alb
inima ta îți șoptește c-ar dori
să rămână singură pentru o vreme
ca lătratul unui câine într-o pădure
inima mea e un ou de corb
uitat pe un munte
un poem fără capăt
sau o biserică fără clopote
e conul acesta de brad
pe care cu degete gânditoare
îl desprind de pe ram
dăruindu-ți-l
să-l îmbrace palmele tale
cu zăpadă