Chiar dacă în literatura română de astăzi nu există măsuri explicite de discriminare a scriitoarelor, nu trebuie să fii feminist(ă) ca să recunoști că mai sunt multe de făcut pentru ca vechea prejudecată a primatului masculin să fie abandonată. Și, dacă în materie de mentalități individuale nu ne putem aștepta la rezultate rapide, ceea ce se poate obține relativ repede e o mai bună cunoaștere a contribuției femeilor la cultura română. Nu pe principiul agresiv de numerus clausus, specific societăților totalitare, ci pe bunul și bătrânul principiu al valorii. Afirmarea firească a valorilor feminine în literatură – română și universală, deopotrivă – nici măcar nu este (sau nu ar trebui să fie) un imperativ ideologic, ci un demers de recuperare a unei jumătăți din creativitatea umană și, totodată, a unei viziuni despre lume care este complementară celei masculine.
Este ceea ce-și propune să facă poeta, traducătoarea și eseista Grete Tartler, în volumul intitulat Voci feminine de redescoperit. O carte solidă, temeinic documentată, cu mai multe note de subsol decât conțin îndeobște eseurile autoarei. Prin urmare, o contribuție de istorie literară, nu un manifest stângist.
Deși, în nota asupra ediției care ține loc de argument, Grete Tartler vorbește despre studiile din cuprins ca despre niște eseuri, ele sunt adesea mai mult decât atât. În primul rând, Voci feminine… are nu o simplă intenție, ci o viziune de revalorizare a unor scriitoare și intelectuale despre care s-a scris și se vorbește prea puțin. În tot cazul, mai puțin decât ar merita. Redescoperirea pornește de la literatura universală și se îndreaptă, printr-o focalizare progresivă, către cea română, și dinspre trecut înspre prezent: tra seu clasic de istorie literară com parată. Gen pentru care pe autoare o recomandă atât posibilitatea de a „juca“ simultan pe două tablouri diferite (Orientul și Occidentul), cât și bagajul cărturăresc care alimentează eseistica și poezia ei.
Așadar, itinerariul redes coperirii vocilor feminine începe cu scriitoare de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul celui de-al XIX-lea. O perioadă în care, între preromantismul englez și roman tismul de pe continent, Occidentul redescoperă Orientul, în paralel cu acea reformă burgheză a societății care începea să erodeze prejudecata antică a superiorității masculine. Primele două studii din cartea Gretei Tartler, poate nu întâmplă tor, abordează exact aceste două fenomene: în cel dintâi, autoarea pledează pentru o relectură a scriitoarelor aparținând mișcării romantice germane, în cel de-al doilea, ne propune să privim Ori entul prin ochii călătoarelor occi dentale care, de la începutul secolului al XVIII-lea și până la finalul celui următor, participă la această fascinantă descoperire a lumii răsăritene.
Este vorba, în primul caz, de opt scriitoare. Niciuna, necunoscută, dar, la drept vorbind, niciuna cunoscută pe măsura creației ei, în special în sintezele de istorie literară și la nivelul publicului de literatură. Este vorba de: Helmina von Chézy, Sophie Méreau-Brentano, Bettina von Arnim, Caroline von Günderrode, Dorothea Veit/ Schlegel, Sophie Tieck, Caroline Schlegel-Schelling și Luise Hensel. Unele, căsătorite cu scriitori sau filosofi celebri, altele, provenite din familii cu tradiție culturală, dar toate participând alături de soții sau iubiții lor mai cunoscuți la mișcarea romantică. Istoria literară i-a așezat pe aceștia în prim-plan, omițând contribuția feminină sau anexând-o celei masculine, ceea ce este nu doar o nedreptate, ci și o eroare axiologică. Poezia romantică feminină, de pildă, din care Grete Tartler citează fragmente foarte frumoase, este definitorie pentru poetica mișcării, în același grad cu cea masculină. În unele cazuri, putem chiar să ne întrebăm dacă nu s-ar cuveni să credităm unele scriitoare pentru îndrăznelile creatoare atribuite soților/ iubiților lor: în tot cazul, se cuvine să remarcăm convergența poeticilor lor.
Extrem de instructiv, cel puțin pentru orientalul din mine, este studiul despre călătoarele occidentale în Orient (pe care numai Grete Tartler îl mai putea scrie în cultura română actuală), căruia i le-aș asocia și pe cele consacrate scriitoarelor iraniene și arabe de ieri și de azi. Fie că scriu în persană, în engleză sau în arabă, ele sunt urmașele unor scriitoare care au marcat decisiv literatura persană, respectiv, arabă în procesul de sincronizare cu Occidentul, început în secolul al XIX-lea. Pe sub interdicțiile religioase, de pildă, o scriitoare (Munirih Khanum, în ortografia occidentală a numelui ei persan) a fost prima memorialistă din Iran, în timp ce o alta, Tahirih Qurrat al-Ayn, a contestat, la jumătatea secolului al XIX-lea, prevederile coranice care limitau femeia la o condiție subalternă, cum ar fi interdicția școlarizării, portul obligatoriu al vălului sau poligamia. Este o lume fascinantă, pe care Occidentul a redescoperit-o, după secole de uitare, datorită unor scriitoare-călătoare, care au privit Răsăritul cu ochi mai proaspeți și lipsiți de prejudecăți „civilizatoare“, remarcându-i contrastele și subliniind, nu o dată, neadevărurile cu care călătorii masculini, necunoscători ai culturilor locale, au descris această lume.
Cu Martha Bibescu – prima călătoare româncă în Orient, sau cel puțin prima care a lăsat o mărturie scrisă – începe apropierea eseistei de literatura noastră. Două studii mi se par fundamentale și ar trebui să figureze în bibliografia obligatorie nu a studiilor de gen, ci a istoriei literaturii române.
Carmen Sylva în tandem cu Mite Kremnitz este o remarcabilă „punere în oglindă“ a celor două scriitoare, pe care le leagă, pe lângă originea germană și existența simultană în două literaturi (cu mult înainte ca exilurile de după 1945 să creeze această categorie literară), vecinătățile literare în care s-au manifestat, jucând adesea roluri-cheie, chiar dacă prea puțin recunoscute. Și Carmen Sylva (Regina noastră Elisabeta), și Mite Kremnitz au trăit în anturajul „Junimii“, al lui Titu Maiorescu, Mihai Eminescu și Ioan Slavici, participând direct sau indirect la întemeierea primului nostru canon literar de valoare universală. Amândouă au fost implicate în primul proiect cultural de traducere într-o limbă străină – germana, firește – a capodoperelor folclorului și literaturii noastre culte, pe care Regina l-a susținut și altfel decât prin condeiul ei de scriitoare.
Apoi, eseul Anna Kretzu lescu-Laho vary, „Amin tirile unei fiice și soții de di plomați“ face dreptate acestei memorialiste care a privit un întreg secol (1865-1964) desfășurându-se în fața ochilor ei. Este o mărturie pre țioasă asupra unei epoci scurte, poate, la scara istoriei univer sale, dar în care românitatea a trecut prin numeroase schim bări de destin și convulsii. Atât de multe, încât scriitoarea este purtată de firul misiunilor pe care familia sa le-a avut printr-o succesiune năucitoare de state europene și orientale, din Franța până în Rusia și din Ger mania până în Egipt. Nu doar secolul românesc, așadar, trece prin filtrul pri virii memoria lis tei, ci istoria europeană și uni versală, cu con flictele, revo luțiile și răstur nă rile pe care aceasta le-a cu noscut. Scrise în franceză, amintirile ei re pre zintă un te zaur prețios de observații pă trun zătoare, ascunse cu ele ganță sub – cum spune Grete Tartler – cla ritatea și echilibrul narațiunii.
Hertha Müller și Christa Wolf sunt, de asemenea, per sonalități literare europene care au marcat, fiecare în felul său, bătălia cu ideologia comu nistă și regimul care o impunea. În România și în Germania de Est, aceste voci feminine au adus, în lupta pentru adevăr și pen tru demnitatea umană, atribu tele unice ale curajului pe deasupra fragilității fizice și ale lucidității care poate învinge frica. Cred că și aici se poate vorbi de claritate: una a opțiunii și a formulării unei convingeri. Christa Wolf, de pildă, după cum arată Grete Tartler, a avut clarviziunea de a prevedea, încă din primele zile de după reunificarea Germaniei, riscul subminării economice a democrației și, totodată, „și-a păstrat influența și asupra peisajului literar reunificat din Germania întregită, în secolul XX“.
Tocmai pentru că volumul este unul de excepție, trebuie să-mi manifest rezervele față de ultimul eseu din carte. Care nu este nici eseu, nici studiu, ci mai mult un lung articol publicistic, menit să exprime un pariu personal pe literatura unor scriitoare mai mult sau mai puțin tinere, din România de azi. Care nici nu încap în formula „voci de redescoperit“, întrucât multe dintre ele nu sunt încă validate critic. Se știe, de la Maiorescu încoace, că poeta/ul nu pot produce, în principiu, decât o adeziune de afinitate la scrisul altei poete/ altui poet, nu un examen critic. Lipsa de notorietate a numelor pe care le inventariază Grete Tartler nu este cauzată nici de prejudecata de gen (căci la fel de puțin notorii sunt și poeții, nu doar poetele), nici de cecitatea criticii „conservatoare“. Pur și simplu, că au sau nu talent – eu cred că majoritatea nu prea au: vorbim de autoare ajunse la trei-patru cărți, unele la și mai multe –, nu prea știu să scrie și, refuzând cultura literară, necunoscând literatura de dinaintea lor, comit tautologii artistice pe care criticii adevărați, conservatori sau nu, nu le pot valida.
Dincolo de acest text, neînsemnat în fond, în economia volumului, Voci feminine de redescoperit este o carte substanțială, plină de știință, din care avem ce învăța. Și, totodată, una dintre puținele contribuții fundamentale la recuperarea creației scriitoarelor, într-o istorie mai bună a literaturii, române și universale.