Necunoscutul Cantemir
Unul dintre puținele evenimente ale „Anului Cantemir“ – dar ce eveniment! – a constat în noua ediție bilingvă și traducere a manuscrisului Sacro-Sanctae Scientiae Indepingibilis Imago (Imaginea de nezugrăvit a științei sacrosancte), realizată de Vlad Alexandrescu.
O ediție critică monumentală, la care au participat, pentru stabilirea textului latin, regretatul Dan Slușanschi și Liviu Stroia, însoțită de un aparat critic impresionant, indispensabil pentru înțelegerea acestei puțin cunoscute, totuși, capodopere a lui Dimitrie Cantemir și, totodată, pentru înțelegerea gândirii savantului. Cu atât mai mult, cu cât noua versiune recuperează două fragmente de text cantemirean care lipsesc din edițiile precedente.
Înainte de toate, trebuie spus că Imaginea de nezugrăvit a științei sacrosancte a fost o lucrare cu un destin aparte, în cadrul marii opere lăsate de Dimitrie Cantemir. Operă al cărei traseu a fost fracturat de împrejurarea istorică a pierderii bătăliei de la Stănilești (1711), urmată de pierderea domniei și de exilul dificil în Rusia. Scris în intervalul 1700-1704, textul l-a însoțit pe savant în exilul rusesc, însă nu s-a aflat pe lista operelor cantemirene pe care Academia Română, la scurt timp după înființarea ei, s-a străduit să le recupereze și să le readucă în țară. Necunoscut savanților, manuscrisul a fost găsit în biblioteca mănăstirii moscovite Sfânta Treime – Sfântul Serghie de către Grigore Tocilescu, care l-a semnalat într-un raport adresat Academiei Române în 26 decembrie 1877. Prima ediție, mediocră, în traducerea lui Nicodim Locusteanu, a apărut abia în 1928. Până în ziua de azi, în pofida numeroaselor încercări de editare științifică a operei lui Cantemir, a rămas un text puțin cunoscut, pe care l-au văzut – chiar dintre medieviștii români – numai câțiva.
Miza prezentei ediții este, prin urmare, dublă: mai întâi, să ofere culturii române textul integral și autentic al cărții savantului (și a tot ce ține de redactarea ei), și apoi să opereze o redimensionare de proporții a interpretării operei sale.
Primul obiectiv a fost atins, la capătul unui proiect de identificare a manuscrisului original al principelui, început în 2002. Ediția de față conține încă două părți ale textului, Închinarea și Index Rerum Notabilium, descoperite în 2003 de către Vlad Alexandrescu în Cabinetul de Manuscrise al Bibliotecii Academiei Române, și a fost lucrată după copiile digitale ale manuscrisului de la Moscova. Ceea ce a impus, desigur, compararea versiunii latinești deja editate de regretatul Dan Slușanschi cu aceste cópii: un proces migălos, dificil, dar de mare importanță atât pentru stabilirea textului, cât și pentru găsirea, în traducere, a unor echivalențe românești cât mai apropiate de original. Se poate spune, fără emfază, că munca editorilor – cu probitate, Vlad Alexandrescu citează în Notă despre stabilirea textului numele tuturor celor care au contribuit la ea – a redat culturii române, la 223 de ani de la scrierea cărții (datată de editor undeva în jurul lui 1699-1700, între domiciliul ieșean și exilul constantinopolitan), această operă fundamentală atât pentru istoria literaturii, cât și pentru cea a filosofiei românești.
Căci Imaginea de nezugrăvit a științei sacrosancte este o operă filosofico-teologică a unui tânăr gânditor format în spațiul culturii Răsăritului, dar bun cunoscător și al orizontului intelectual occidental al epocii sale (după cum atestă alte câteva manuscrise, datând din aceeași perioadă). Imaginată, însă, de un scriitor de talent, posedând deja, pe lângă uzul limbii latine, și o bună școală retorică. După ce, în Introducere, face turul receptării operei în cultura română din secolul precedent, Vlad Alexandrescu spune apăsat, în indispensabilul Ghid de lectură ce precedă textul cantemirean: „Concluzia acestei vertiginoase deschideri epistemologice din Scrisoarea către Cacavelas ne aduce în fața constatării unui foarte subtil parcurs filosofico-teologic, care, pornind de la evocarea diverselor facultăți de cunoaștere ale omului, conchide asupra deschiderii intelectului către un adevăr simplu. Ce este acest adevăr simplu? El este contemplarea Chipului Divin în om, prezent prin intermediul semințelor de adevăr sădite în intelect, cu ajutorul cărora acesta se înalță deasupra mărcilor vizibile către chipul inefabil, deasupra reprezentărilor către nereprezentabil.“
Meritul ediției realizate de Vlad Alexandrescu constă nu numai în faptul că ne-a restituit cu adevărat această capodoperă a vechii culturi române, ci și în aceea că a făcut-o într-un mod limpede, accesibil intelectualului român de azi. Faptul că, dincolo de cercurile specializate, a trecut neobservată spune multe despre nivelul vieții culturale românești actuale.
Cărțile de prevestire în cultura română medievală
Din același spațiu academic al Universității din București provine și Gabriel Mihăilescu, profesor de literatură română medievală la Facultatea de Litere. Nu este prima dată când scriu aici despre cercetările sale: deși este un cărturar discret, puțin preocupat de publicitate, realizează lucrări indispensabile metabolismului studiului literaturii noastre medievale.
Cartea sa recent apărută, intitulată Rojdanicele. Cele mai vechi texte românești de prevestiri ale trecutului, este prima cercetare sistematică a acestui tip de scriere medievală, altminteri, foarte răspândită. Preocuparea pentru aflarea viitorului este larg atestată în cultura noastră veche, ea mergând până la complexa cultură a Foletului novel întreținută, cu ajutorul consilierilor italieni, la curtea lui Constantin Brâncoveanu. Toate istoriile literaturii medievale (de la Nicolae Iorga la Nicolae Cartojan și de la Ștefan Ciobanu la Dan Horia Mazilu) menționează, într-un fel sau altul, acest tip de scrieri, care au început să intereseze cu adevărat, însă, abia în momentul în care pe teritoriul metodologic al istoriei literare a pătruns istoria mentalităților. Dar până la cartea lui Gabriel Mihăilescu un studiu propriu-zis al acestei specii a scrisului românesc medieval nu a fost întreprins.
Rojdanicele este un volum alcătuit din două secțiuni distincte.
În prima, istoricul literar face o descriere structurală a speciei, pornind de la originile ei (evident, îndepărtate), tipurile de redactare, inventarul de texte și, nu în ultimul rând, relațiile ei cu ansamblul scrierilor medievale în proză. După cum spune autorul, tipurile de texte de prevestire sunt mult mai numeroase în cultura română medievală: rojdanice, gromovnice, trepetnice, coliadnice, pronosticuri, lunovnice etc. Tocmai multitudinea deconcertantă de texte, toate manuscrise, l-a determinat să aleagă dintre ele specia care definește cel mai bine acest tip particular de literatură. Care este interesantă, astăzi, din cel puțin două puncte de vedere: filologic (aș adăuga eu, și din perspectiva contribuției la dezvoltarea unui orizont al imaginarului în proză) și antropologic, întrucât conține un inventar vechi și amplu de superstiții și eresuri, precum și, în filigran, o tipologie umană. În special acest al doilea interes justifică, în opinia mea, cercetarea acestor scrieri, care, în urma transformării sistemului de genuri și specii ce a urmat modernizării de după 1830 a literaturii, a ieșit din circuitul literar propriu-zis, rămânând astăzi doar o parte a unei culturi populare de tip urban.
Cea de-a doua parte a cărții este consacrată editării principalelor texte care ilustrează morfologia și evoluția speciei, începând cu cel mai vechi rojdanic (care este „rujdenița“ din Codex Neagoeanus, datând din 1621) și ajungând până la cele din zorii secolului al XIX-lea, contemporane, practic, cu primele manifestări ale pașoptismului literar. În afara a două texte („rujdenița“ citată și un alt fragment, antologat de Moses Gaster în Chrestomatie română din 1891), toate celelalte conținute aici sunt inedite, fiind editate prin metoda transcrierii fonetice interpretative, ale cărei principii sunt enunțate într-o cuprinzătoare Notă asupra ediției.
De prisos să spun că lucrarea lui Gabriel Mihăilescu nu se adresează neapărat publicului larg, ci celui specializat (critici și istorici literari, antropologi și etnologi, cercetători, profesori, studenți filologi). Cititorul va găsi în ea, însă, pe lângă o descriere clară a unei întregi specii literare, nu puține „trufandale“ literare – cele mai multe, involuntare –, în manuscrisele editate în partea a doua. Reproduc numai un exemplu, din Cartea zodii<i> lui Eraclie împărat scoasă pe luni de doisprezăci filosofi (M. rom. 1157, BAR): „De va naști ficior, va fi înțălept și va fi slăvit. Și va fi mâneos și grabnic la mânie. Și nu să va temi de nimică. Și va fi băutoriu la vinu și iubitoriu la muieri și la oaspeți și iubitoriu de prieteni.“ (în ediția de față, la p. 188). Asemănările cu portretul panegiric pe care i-l alcătuiește Grigore Ureche lui Ștefan cel Mare sunt evidente, semn că acest tip de text avea, în Evul Mediu, alte contexte culturale decât „horoscoapele“ de azi.
Avem în Gabriel Mihăilescu pe unul dintre cei mai buni medieviști literari ai momentului.