Așa cum ne-a obișnuit, după un roman – Marea carte a uitării, 2022 –, Gabriel Chifu revine în librării cu un nou volum de poeme. Și tot cum ne-a obișnuit, în Despre petrecerea de sine și alte poezii nu prelungește starea, temele, sonoritățile sau imageria din culegerea anterioară – O viață. Pagini dintr-o epopee efemeră, 2020 –, ci „redebutează“ arghezian, schimbându-și nu doar instrumentarul, ci chiar viziunea de existență.
E limpede, înainte de toate, că avem de-a face în Despre petrecerea de sine… cu o poezie a sfârșitului. Dar un sfârșit ambiguu, mai mult presimțit decât resimțit, și o prezență difuză, încă nematerializată. Ne aflăm, în consecință, la antipodul înțelepciunii gnomice sau al rafinamentului somptuos, așezat. Poemul lui Gabriel Chifu se alimentează dintr-o spaimă „în sine“, fără un motiv aparent și, în consecință, fără finalitate, iar nu din certitudini: „Noaptea târziu, aud cum se deschide ușa încăperii mele./ Nu zăresc pe nimeni intrând./ (Voci ale mele din trecut sau poate din viitor/ îmi strigă ceva ce nu pricep:/ parcă ar vorbi în limba vântului, tânguitor-acuzator.)/ Stau ghemuit în mine însumi,/ pironit de spaimă/ ca un iepure încercuit de vânători.“ Sub imperiul acestei prezențe difuze, viziunea poetului se întunecă, iar spiritul său nu mai trăiește jubilația poeziei, a literaturii în general, ci osânda acesteia: „Ajunsă aici acea stihie/ din lumea ce va să fie/ întâi m-a lingușit, m-a mângâiat/ ca pe-un fecior de împărat.// Curând însă și dintr-odată,/ stihia la față s-a schimbat.// Când ziua era ca și plecată/ iar soarele căzut la asfințit,/ ea s-a întunecat,/ s-a întețit,/ m-a-mpresurat,/ m-a copleșit// și m-a zdrobit.“ Nota amară, însă, pe care o puteam identifica pregnant, de pildă, în mai-vechiul volum Elegia timpului (2018), acum a dispărut, fiind înlocuită de o seninătate care nu vine din înțelepciune, ci dintr-o baco viană oboseală a sfârșitului anunțat, chiar dacă aflat încă departe: „E târziu. Sunt istovit,/ istovit de întâmplări și întristat de lume./ Am ajuns din nou la final. Acum,/ chiar nu mai am puterea și nici naivitatea/ să repet încă o dată tot.“
În consecință, ni mic nu se mai așază, nimic nu se mai armo ni zea ză în această lume a ființelor și stărilor dezarticulate. Universul însuși stă sub semnul dezagregării, al ne(mai)potrivirii. Aspectul se vede cel mai bine la nivelul unei dimensiuni profunde a poeziei lui Gabriel Chifu, prezentă într-un fel sau altul în toate volumele de până acum, și anume, în erotica sa. Dacă, bunăoară, în Întâmplări din ținutul misterios (2011), erotica era tratată sub semnul unei blânde înțelepciuni, aceea a metamorfozei spirituale, acum „sfera perfectă“ platoniciană s-a dereglat, s-a desincronizat. Îndrăgostitul se simte, prin urmare, înstrăinat de propria iubire, ca și cum ar fi un altul, ceea ce face ca sub privirea sa alienată lumea însăși să se prefacă în cioburi. Triste semne ale pierdutei unități paradisiace, acum imposibil de reconstituit: „Mă agit, mă tot tângui/ c-aș vrea să te aduc înapoi,/ c-aș vrea să te ridic într-o nacelă/ unde timpul n-are nici o putere,/ n-ajunge, nu rănește, iar tu/ rămâi pururi tânără,/ înmiresmată ca primăvara/ proaspătă ca roua.// Dar pierd din vedere esențialul:/ eu sunt cel care te-a părăsit./ Pierd din vedere că la despărțire,/ sub ochii mei, de deznădejde te-ai făcut țăndări./ Din mulțimea de cioburi/ cum, cum să repari vasul/ care ține apa?!“ Numai memoria își mai păstrează consistența, ca un soi de axis mundi, ca în această splendidă strofă în care Gabriel Chifu schimbă complet discursul erotic, transformând tema iubirii într-una gravă, a ființei: „Eu care nu țin minte nimic/ pe tine nu pot să mi te scot din minte./ Ești aici. Piron înfipt în memoria mea./ Obelisc triumfal în piața centrală a Capitalei./ Soarele răsărit noaptea/ în țara strâmtă, pecetluită și hibernală a creierului meu,/ soare care risipește întunericul, topește ghețarii/ și aduce înapoi păsările călătoare înapoi, din țările calde, aici.“
Însă memoria poate fi și altfel. La Marea Egee, poetul solar, îndrăgostit de Elada și confruntat cu spectacolul mării azurii, descoperă înfiorat că nici memoria nu mai e un panaceu al trecerii/ petrecerii. Tot ceea ce a fost se preschimbă într-o stare de dezolare la fel de compactă ca peisajul fabulos al Arhipelagului: „Descopăr deodată surprins că tot/ ce se mai găsește în inima mea/ este această dezolare,/ care a crescut în mine și tot crește./ Curând n-o să mai încapă în trup, va da pe dinafară,/ va fi la vedere./ La vedere, precum insula Ammouliani,/ care răsare din apele Mării Egee/ și se zărește în față, aproape.“ Această adâncire a suferinței mute pe care o produce senectutea și o subliniază limitele ființei – când nici memoria nu mai poate fi un substitut de ființă – amplifică perspectiva tragică pe care o edifică, poem cu poem, Gabriel Chifu în volumul de față.
S-a observat, cred, că până acum am citat mult, preferând adesea să las versurile să se „comenteze“ singure. Nu am recurs la citate doar pentru a vă face părtași la spectacolul poeziei frumoase, pur și simplu. Ci și pentru a semnala amplitudinea de registre cu care operează Gabriel Chifu. Practic, în Despre petrecerea de sine… suntem invitați la un festin al polifoniei poetice, care poate fi pe alocuri co pleșitoare. Din elegie trecem în odă și de aici în psalm, într-o deplină unitate de fond a viziunii. Operei poliedrice – cum îi place autorului să spună – nu-i este străin nici poemul patriotic, care capătă evident, în inter pretarea sa, un conținut pro fund distopic: „Acolo,/ ridi carea unui pod peste o stradă/ durează cât o viață de om,/ iar când e gata, podul se și prăbușește./ Caloriferele sunt reci,/ s-ar cuveni să fie numite frigi dere./ Trenurile se pot lua la întrecere doar cu mel cii./ Pra ful acoperă totul,/ ajunge până în suflet, până în gân duri și în sen timente./ Mași nile se îmbulzesc pe străzile strâmte,/ se ciocnesc, nu au cum să înainteze,/ intră în case, parchează în creier.// […]// Necitite, cărțile sunt arun cate într-o debara/ cu lu cruri complet inutile./ Unde a fost închis și Dumnezeu/ ca o persoană care doar îi în curcă.// Tristă, tristă e țara/ și veseli, veseli locui torii săi./ Ei o țin tot într-o petrecere. Încântați,/ își celebrează neputința și eșecul/ de care nu au habar./ Un zeu dezmățat/ tronează peste acea adunare/ sardonic.“
Îmi place, în De spre petrecerea de sine și alte poezii, seni nătatea – in clusiv stilistică – sub zodia căreia autorul meditează la Marea Trecere, firescul cu care metabolizează dezolarea și spaima difuză a timpului care se scurge. Sunt multe poeme în care Gabriel Chifu revine, iar și iar, dintr-un alt unghi al sensibili tății vulnerate, asupra acestei teme. Niciodată „jălalnic“, niciodată umil, ci plin de o energie lăuntrică a înțelesurilor: „Eu, ca întotdeauna, aștept dimineața./ Să mă prind în dansul amețitor al razelor./ Să deschid și să citesc din tâlc în tâlc doar cartea/ nașterii și înălțării, mare./ Cea fără de sfârșit, dăinui toare.“ Ea, această bucurie a energiei lăuntrice, înfățișată aici ca o așteptare a dimineții, este ultimul sâmbure neo-romantic rămas din poezia de început a autorului. Sfârșitul, dimpotrivă, este perceput ca un acord între „inima cea mică“, personală, a omului și „inima mitică“ a Cosmosului, cea din care venim și către care plecăm cu toții.
Spuneam, cu altă ocazie, că miza pe simplitatea rostirii, a dicțiunii poetice în întregul ei, conferă versului lui Gabriel Chifu accente clasice. În Despre petrecerea de sine și alte poezii aș spune că, dimpotrivă, această simplitate (care merge adesea pe denotație) accentuează tragismul unei viziuni expresioniste, vecină cu imaginile pictate de un Edvard Munch. Polifonia creatoare permite însă intruziunea unor accente de altă factură – de unde și subtitlul volumului, „și alte poezii“ –, iar aspirația către spiritualitate sublimează notele prea aspre. Unică este însă grația cu care poetul adastă nedefinit între două certitudini de semn contrar, într-o macerație lentă, pe canavaua unui intelect ultrasensibil.
Lumea văzută de Gabriel Chifu poate fi sublimă și atroce în același timp, în acest volum care mi se pare cel mai bun de până acum al autorului.