A pătruns în mitologia noastră literară și, datorită prezenței îndelungate în manualele de liceu, și în conștiința publică, toposul poienii lui Iocan, din primul volum al romanului lui Marin Preda, Moromeții. S-a încercat a fi definită în mai multe feluri: agora sătească, reminiscență modernă a sfatului bătrânilor, mini-parlament bășcălios. Cert e că, în economia romanului, poiana joacă rolul celei de-a doua axe, cea orizontală, socială, a satului, salcâmul fiind axa verticală, istorică.
Nimeni nu pare să fi observat, totuși, că mai există o poiană a lui Iocan în opera lui Marin Preda. Una care reia atât „scenariul“, cât și „rolurile“ celei dintâi, dar în cu totul alt context. Este vorba despre scena debutului lui Marin Preda în cenaclul revistei „Albatros“, din Viața ca o pradă, romanul autobiografic conceput explicit ca o mărturie despre generația căreia îi aparține scriitorul.
*
Dar, mai întâi, câteva precizări despre contextul în care se derulează scena cu pricina.
Se știe, cred, că Preda le-a păstrat colegilor de la „Albatros“ o prietenie nedezmințită, recunoscută de mulți dintre ei (Miron Radu Paraschivescu, Geo Dumitrescu, Ion Caraion, Al. Cerna-Rădulescu). Într-un fel, prozatorul le-a oferit prietenilor săi mai puțin norocoși, social și literar, ceea ce ei, la rândul lor, îi dăruiseră în cel mai dificil moment al devenirii sale: solidaritate.
Ce fel de solidaritate? Să începem, mai bine, printr-o serie de negații.
În niciun caz solidaritate politică. Grupul de la „Albatros“ a fost, în mare, un grup de stânga. În mai multe rânduri, în Viața ca o pradă, scriitorul menționează explicit această afiliere. „E un om de stânga“, îi spune Geo Dumitrescu despre Al. Cerna-Rădulescu. Despre altcineva, poetul Ștefan Popescu, același Geo Dumitrescu „a adăugat că e comunist“, iar în alt moment însuși poetul comunist i-a admonestat partinic pe „albatrosiști“ (grupați acum în pagina Popasuri a ziarului „Timpul“): „– Ce conștiințe aveți voi, care vă pretindeți oameni de stânga, dacă nu sesizați conținutul subversiv al unei astfel de lucrări?“
Totuși, nicăieri în Viața ca o pradă Marin Preda nu consemnează, nici măcar aluziv, și faptul că aderă el însuși la convingerile de stânga ale celorlalți, deși, să recunoaștem, i-ar fi fost comod și avantajos, în 1977, să o facă. De asemenea, nicăieri, în cuprinsul cărții sau în amintirile ulterioare ale colegilor de generație, nu se menționează că aceștia îi atribuiau lui Marin Preda convingeri de stânga. Prozatorul, să nu uităm, nu i-a urmat în demersurile primilor ani de după 1944. N-a mers alături de Caraion la „Scânteia tineretului“, nici alături de Miron Radu Paraschivescu la „Scânteia“, și a evitat cu viclenie de țăran pățit angajarea politică prin funcții sau în presă.
Nu poate fi vorba nici de o solidaritate estetică. În grupul de la „Albatros“ intră scriitori de formule diferite: un ironist citadin ca Geo Dumitrescu, un expresionist arghezian ca Ion Caraion, un suprarealist ca Tonegaru, un cărturar erudit ca Virgil Ierunca. Preda este singurul prozator adevărat dintre ei și singurul de origine rurală, cu alte lecturi și alți maeștri. „Albatrosiștii“, oricum, se definesc exclusiv printr-un generaționism afectiv, spre deosebire de omologii lor ardeleni, Cercul Literar de la Sibiu, care lansează mai multe manifeste literare și un concept cultural vădit estetizant, euphorionismul. După război, tendința de dezagregare estetică a grupului se accentuează, favorizată și de aventurile politice ale unora dintre membri (detenția lui Ion Caraion, colaboraționismul, apoi tăcerea lui Geo Dumitrescu, exilul lui Virgil Ierunca) sau de traiectoriile literare discutabile ale altora, cum este Miron Radu Paraschivescu.
Rămâne în picioare doar varianta solidarității de vârstă și de breaslă. Câțiva tineri scriitori, pe care îi reunește prietenia și o anumită conștiință comună a demnității scrisului, înțeleg să se sprijine reciproc în momentele dificile ale debutului. Există, firește, în ecuația de grup literar un mentor – Miron Radu Paraschivescu –, un mediator – Geo Dumitrescu –, și un îndepărtat Mecena – Mircea Grigorescu, redactor-șef la „Timpul“, care le oferă șansa inserției sociale. Preda, ca și Tonegaru, Cerna-Rădulescu sau Sergiu Filerot, nu este o figură de prim-plan. Ultimul venit și nepublicat înainte de suprimarea revistei, el este marginalul grupului. Primește, în pofida acestui fapt, tot sprijinul pe care acești oameni foarte tineri și, în fapt, puțin putincioși socialmente i-l puteau da. În virtutea acestui sprijin primit la debut, Marin Preda se simte moralmente dator să depună mărturie despre generația sa, încă „pierdută“ în 1977.
Modul în care Preda înțelege să se achite de această datorie de conștiință e însă original și nu se deosebește de modul în care depune mărturie despre un alt biografem esențial: copilăria tutelată de figura tatălui. Empatia ironică de care este animat naratorul din Moromeții îl animă și pe naratorul-personaj din Viața ca o pradă, iar scena de grup definitorie nu este altceva decât o reluare, în cheie urbană și de viață literară, a… poienii lui Iocan. Întâlnirea „albatrosiștilor“ în care Preda citește prima sa proză este înscenată memorialistic după exact același tipar narativ ca întrunirile din fața fierăriei din Siliștea-Gumești.
Există, înainte de toate, un Moromete, o autoritate intelectuală și morală. Acesta este, în cercul de la „Albatros“, Miron Radu Paraschivescu, care comentează absolut moromețean un articol oportunist: „Barbarii de la Răsărit… a… ha, ha…a …ha, ha…“ (ne amintim cu toții savuroasele glose ale lui Moromete la discursul regelui în „chestiunea agrară“). Autorul articolului comentat, Tib, Tretinescu, îndeplinește aici funcția lui Victor Bălosu. Există, apoi, un Cocoșilă, cu care Moromete se sfătuiește și, într-un anume sens, premeditează „reprezentațiile“ din poiană: în cazul de față, Geo Dumitrescu, care îl provoacă pe Miron Radu Paraschivescu la fel cum Cocoșilă îl stârnea pe Moromete. Apare și un Marmoroșblanc, în persoana poetului subversiv Gh. Niculescu (Sergiu Filerot), cel fără de care conversația și digresiunile aferente nu sunt posibile. Scena este construită de prozator cu aceeași sacadare a secvențelor, cu aceeași insistență asupra gesturilor și cuvintelor, cu aceeași grijă ca Maestrul (Miron Radu Paraschivescu/ Moromete) să rostească, la finalul reprezentației, ceva apodictic, dar, necesarmente, cu mai multe înțelesuri: „– Domnule, îmi spuse, debutezi. Scrie! Dar tot așa, de-astea (și le luă cu palma pe dedesubt, astea la care se referea, și care puteau să-l încânte pe el atât de mult…). Să nu scrii altele, cel puțin o vreme, mă avertiză el. Mai târziu lărgești aria, te privește, dar pentru început e bine așa, să te ții de acest filon. Pe urmă, e adevărat, trebuie să-l depășești.“ Dicțiunea ideilor e de tot moromețeană, cu acel apelativ solemn „domnule“ (adresat unui tânăr debutant, cu mai bine de zece ani mai mic!), cu obișnuitul gust pentru tutelarea verbală a locutorilor, cu gestica însoțind expresiv cuvintele.
Știm, în paranteză, dintr-o relatare memorialistică a lui Geo Dumitrescu, că, în realitate, postura lui Moromete, în întâlnirile cenaclului, era asumată chiar de Marin Preda: „Astfel că, într-o zi, s-a ivit și această surpriză enormă a manuscrisului extras, cu gesturi specifice moromețene, din buzunar, despăturit cu grijă și încetineală, în nehotărârea grea de a-l întinde cuiva sau de a-l ascunde la loc“. Este evident că scena/ scenele de grup din partea a doua a Vieții ca o pradă sunt recompuse în funcție de un model agoreic, care e cel al poienii lui Iocan.
Ce semnificație dă prozatorul acestei subtile reluări, nu e greu de dedus. Și în viața literară, agora este semnul civilizației și, câtă vreme ea funcționează, timpul are răbdare, iar societatea respiră normal. Când agora dispare, ceva se rupe, mecanismul se gripează și în locul lui Moromete se instalează un Victor Bălosu sau un Isosică. În Viața ca o pradă, cel care îi ia locul (e un fel de a zice) lui Miron Radu Paraschivescu e nimeni altul decât tovarășul Nicolae Moraru, un Isosică al culturii anilor 1950. Solidaritatea de breaslă dispare în condițiile represiunii, generația se risipește, comanda unică ia locul dialogului, iar, într-o noapte (scenă simbolică, poate reală, poate inventată), câinii Pelișorului, care enervau pe toată lumea, dar nu mușcau pe nimeni, sunt mâncați de lupi… O coincidență teribilă, o imagine metaforică, dar exactă, a clivajului istoric. Mesajul ascuns al scenei agoreice este antitotalitar.
Am uitat, însă, să precizez care este locul pe care autorul Marin Preda îl rezervă personajului Marin Preda în cea de-a doua „poiană a lui Iocan“. Nu voi surprinde pe nimeni dacă voi spune că prozatorul își atribuie aici rolul artistului din prima poiană: Din Vasilescu, al cărui mulaj din lut al capului lui Moromete e tot ce mai rămâne după spargerea adunării. La fel, creația lui Preda, romanul Viața ca o pradă, rămâne și el ca o mărturie singulară despre o generație literară pe care timpul nerăbdător a risipit-o.