29 iunie – 28 iulie 1958. Spitalul Elias. Un tânăr e internat cu un diagnostic numit când astenie nervoasă, când nevroză astenică. Are 36 de ani. Se numește Marin Preda. Era deja un scriitor cunoscut, cu trei ani în urmă publicase capodopera sa Moromeții și tot în 1955 se căsătorise cu tânăra și foarte frumoasa poetă Aurora Cornu, pe care o cunoscuse la mare cu un an în urmă. Despre marea lor iubire, intrată în legendă, vorbesc scrisorile pe care el i le scrie în acel an, publicate în mai multe ediții în ultimii douăzeci de ani. Făcuse mai multe călătorii în străinătate, cu Aurora sau singur, iar în martie 1958 fusese numit redactor-șef adjunct la revista „Viața Românească“. Se putea considera un om împlinit, chiar un om fericit.
Și totuși, boala ascunsă de care suferise și în anii când își căuta drumul în literatură și când viața trebuia cucerită „ca o pradă“, revine. Internat în spital, începe să-și noteze stările prin care trece într-un caiet cu arc, format A5, al cărui preț e trecut pe coperta a patra: 4,15 lei. Pe prima copertă scrie, tipărit cu litere negre, de mână: Însemnări. Dacă îl deschidem, citim, scris acum de mâna lui Marin Preda: „Însemnări despre anxietate (note autentice) Marin Preda.“ După care își trece și adresa din București: Str. Dionisie Lupu, 74. Era apartamentul în care încă locuia cu Aurora, deși doar peste câteva luni va începe efectiv lunga și dificila lor despărțire, inițiată de Aurora cu celebrele ei cuvinte, mărturisite în interviurile din ultimii ani: „Marine, eu te părăsesc“. (M.S.)
Câteva cuvinte despre istoria unui manuscris
Caietul apare inventariat la poziția 16 în procesul-verbal încheiat la 28 mai 1980 la sediul Editurii Cartea Românească de „D. Popescu, procuror șef al municipiului București, procuror Bărbulescu A. din Procuratura Generală, asistați de Laurențiu Fulga, prim-vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor, Canja Gh., inspector general în C.C.E.S., și Popescu Cornel, redactor-șef al Editurii Cartea Românească“ care „au procedat la deschiderea dulapului metalic aflat în camera de lucru a lui Marin Preda, de la Editura Cartea Românească, folosind cheile existente la editură“. După ce au inventariat „bunurile“ găsite (manuscrise, fotografii, scrisori etc.), procurorul șef a hotărât (și așa s-a consemnat la sfârșitul procesului-verbal) ca toate să rămână „în custodia Uniunii Scriitorilor“, păstrate, de fapt, la Editura Cartea Românească.
Așa cum reiese din documentele descoperite și publicate de mine în volumul Dosarul Marin Preda: (viața și moartea unui scriitor în anchete, procese-verbale, arhive ale Securității, mărturii și foto-documente), diverși procurori au preluat ulterior, cum ar veni, cu împrumut, manuscrisele inedite, „pentru a fi studiate“, uneori cu proces-verbal, alteori fără, pe care însă le-au restituit lui Cornel Popescu, redactorul-șef al editurii, nu înainte ca manuscrisele să fi trecut prin diverse mâini de securiști, care nu doar le-au „studiat“ în interesul aflării vreunui adevăr, dar le-au copiat de mână, fotocopiat sau dactilografiat, cum s-a întâmplat cu dactilograma publicată în anul 2002 de Darie Novăceanu în ziarul „Ziua“ și reprodusă de Eugen Simion în volumul Marin Preda. Jurnal intim.
Cert este că până la apariția primei ediții a cărții mele, în 1999, nu s-a știut nimic de soarta manuscriselor, motiv suficient să se nască obsedant întrebarea „Unde sunt manuscrisele lui Marin Preda?“ sau, mai concret: „Unde este jurnalul lui Marin Preda?“ Toată lumea presupunea că Marin Preda avea un jurnal ținut la zi.
Numai că Marin Preda nu a avut un jurnal în sensul clasic al cuvântului, cum fals lasă să se înțeleagă Eugen Simion în titlul volumului amintit mai sus, a avut câteva caiete, câteva fascicole dintr-un caiet studențesc, fără coperți și fără niciun titlu (decât, de exemplu: Partea a doua), un carnet ceva mai mare ca un vocabular pentru elevi, cu doar 34 de pagini scrise, singurul care are în titlu cuvântul „jurnal“ (Jurnal foarte intim), toate cu însemnări de la sfârșitul anilor 1950 și ultimul, din anii 1960.
Și le-am văzut pe toate – spre marea mea uimire – când, după ce am făcut la TVR mai multe emisiuni consacrate dosarului de cercetare penală deschis în urma morții lui Marin Preda descoperit la Procuratura Municipiului București, Cornel Popescu m-a chemat acasă la noua lui locuință din Mogoșoaia (îl cunoșteam încă de când trăia Marin Preda) și le-a scos din noptiera unui pat aflat într-o cameră de la parter. Știam că, la câțiva ani după moartea lui Marin Preda, Cornel Popescu fusese destituit din funcția pe care o avea la editură și trimis pe un post minor la Centrala Cărții. În locul lui a fost adus redactor șef un critic literar, informator al Securității, cum avea să fie deconspirat oficial peste câțiva ani.
Cornel Popescu mi-a mărturisit că, strîngîn- du-și lucrurile pe care le avea în seiful său de la birou, cum nici Laurențiu Fulga, vicepreședintele Uniunii nu mai trăia (singurul care știa unde se păstrau manuscrisele lui Marin Preda și cu care se putea sfătui), le-a luat acasă fără să vorbească atâția ani despre ele, ba chiar mirându-se el însuși în interviuri unde or fi dispărut manuscrisele lui Marin Preda. Se hotărâse să mi le dea acum pe toate mie, să le dau Aurorei pe cele în care era vorba de ea și pe celelalte băieților lui Marin Preda, dar să nu se menționeze numele lui decât după douăzeci de ani, că lui încă îi este teamă să vorbească și nu vrea ca el și familia lui să aibă de suferit în vreun fel. Eram atât de uluită nu doar de descoperirea manuscriselor, ci și de adevărurile pe care mi le-a mărturisit atunci, încât nu am luat decât primele trei caiete din teancul acela destul de voluminos, deși el insista să le iau pe toate. Cornel a făcut infarct după foarte puțin timp stând pe terasă, așa m-a anunțat doamna Constanța Vulcănescu, omul care era tehnoredactorul tuturor volumelor care apăreau la Cartea Românească, împreună cu care am fost la slujba de înmormântare de la biserica din incinta Palatului Mogoșoaia, la câțiva pași de locul unde murise Marin Preda. L-am sunat însă atunci imediat pe Eugen Simion și i-am spus să ia legătura cu soția lui Cornel Popescu și să recupereze manuscrisele pe care eu le văzusem și care rămăseseră acolo. Nu știu ce a făcut, în prefața cărții amintite își construiește o altă legendă, cert este că, deși știa ce originale se află la mine și îi dusesem chiar articolul meu cu fotocopii ale unor pagini din Jurnalul foarte intim, el a preferat să folosească în volum dactilograma după manuscrisul lui Marin Preda ajunsă în mâinile lui Darie Novăceanu, în timp ce fratele scriitorului, Alexandru Preda aștepta zile în șir pe holul de la Cartea Românească să i se predea valiza cu manuscrise pe care se afla scris numele său, după cum îi spusese chiar Marin Preda și după cum a confirmat secretara lui, doamna Constanța Stănescu, în direct, în emisiunea mea de la TVR.
Respectând dorința lui Cornel Popescu, anul trecut am organizat o expoziție cu manuscrise originale ale lui Marin Preda aflate în posesia mea, iar pe cele preluate de la Cornel Popescu le-am dăruit în conferință de presă copiilor lui Marin Preda. Este vorba de cele 34 de file dintr-un caiet studențesc care nu au alt titlu decât Partea a doua (cărora Eugen Simion le-a adăugat înainte cuvintele Jurnal intim, inexistente în manuscris), carnetul cu titlul Jurnal foarte intim și caietul intitulat Însemnări despre anxietate (inedit), prezentat la începutul acestor rînduri.
„Mă aflu la spital și sînt singur, părăsit de toată lumea“
Cu aceste cuvinte își începe Marin Preda însemnările. Sunt cele mai vechi, din câte s-au păstrat. Putem presupune că a început să scrie ca terapie, la sfatul vreunui medic specialist, poate chiar prietenul lui Chindi, menționat în text. Sau poate chiar s-a internat având la el un caiet, gândind să-și umple timpul scriind, orice, numai să scrie. La un moment dat, lasă să se înțeleagă că însemnările îi vor fi de folos, literar vorbind, pentru o carte (și propria experiență chiar i-a fost de folos în scrierea romanului Risipitorii). Citim stările prin care trece, consemnate foarte atent și nu se poate să nu te întrebi cum a apărut o boală atât de „delicată“ la un fiu de țăran, obișnuit cu toate duritățile vieții, trecut, în anii formării sale, prin cele mai dificile momente, mereu cu teama că nu va reuși în literatură și ar trebui să se întoarcă în sat. Primele semne trebuie să fi apărut după debut, când era chinuit de întrebarea „ce să scriu“ astfel încât și o proză scrisă „pe linie“ în anii obsedantului deceniu să nu-i mai fie criticată în ședință, cu el de față, de muncitoarele de la Filatura Românească de Bumbac (episod relatat cu documente de Ana Selejan în excepționalele ei cărți de reconstituire a atmosferei anilor 1950 în mediul intelectual-literar). Situație de neimaginat azi.
Și totuși, în 1958, nu mai exista riscul ca Marin Preda să se întoarcă învins în sat, învinsese toate piedicile realismului socialist, dar, iată, e din nou în spital. Citim primele pagini și ne gândim că poate nevroza era o boală la modă printre intelectuali, poate un mod de evaziune din real, exista pe atunci chiar și un Sanatoriu de Nevroze elitist (cam ca un hotel de 4 stele), la Predeal, unde nu ajungea decât lumea bună, din presă, din literatură, din activul de partid. Dar după numai două pagini de introspecție, misterul este dezlegat când apare exclamația: „Ah, o tristețe sfâșietoare mă copleșește, o adâncă, dureroasă și disperată tristețe“ urmată de întrebarea „Pentru ce soția mea m-a părăsit?“
Este pentru prima oară când aflu și eu (deși am fost bună prietenă cu Aurora) că „despărțirea“ nu a început cu scenele de plâns în doi din septembrie de la Sinaia (descrise mai târziu în însemnările din caietul studențesc), ci chiar mai devreme, în iunie 1958. Și oricât ar vrea el să nu-și amintească de cauza suferinței lui, îi este atât de dor de Aurora, încât la un moment dat o cheamă să-l viziteze la spital pe buna prietenă a acesteia, Zimra (scriitoarea Ana Novac): „Azi, fiindu-mi tare urât, pe la 2 ½ i-am telefonat Zimrei să vină să mă vadă și ea a venit, dar cu întârziere mare, credeam că nu-i mai dă drumul să intre. Am așteptat-o ca pe o amantă, așa de singur eram. Fotografia lăsată de Aurora nu mi-a fost de ajuns. Acolo, la Sinaia, nu știu dacă ea se gândește la mine.“
Însemnările acestea „despre anxietate“, scrise chiar în contexul bolii și al suferinței din dragoste, nu sunt deloc deprimante, apar în ele, cu umor, și scene sau nume din lumea literară, apar portrete ale medicilor și surorilor din spital (descrierea unei surori mi-a amintit de delicatețea întâlnirii opticienei din Viața ca o pradă), apar evocări, iar finalul mie mi s-a părut luminos, chiar apoteotic.
Transcriu în continuare primele pagini și alte câteva fragmente, inclusiv ultima pagină (fix la o lună de la internare). La un moment dat, chiar de ziua lui de naștere, Marin Preda notează că e timp destul, cititorul va descoperi pentru ce.
Nu, nu a fost timp destul! Doar cât să numeri de la 36 până la 58!
Inedit
Fragmente din Marin Preda – Însemnări despre anxietate
29 iunie 1958
Mă aflu la spital și sînt singur, părăsit de toată lumea. Între altele astenia se manifestă printr-o incapacitate de a urmări până la capăt o intenție, un gând. Mă mir că m-am hotărât să iau aceste note. De fapt, se dovedește că numai o spaimă e de boala aceasta ori că nu sînt așa de grav bolnav. De fapt, sunt, deoarece scriu cu greutate, fapt care mie mi se pare inadmisibil.
Pentru a nu încurca însă scopul pe care îl urmăresc cu aceste însemnări e nevoie să las considerațiile la o parte și să trec la obiect. E vorba de unicitatea, de ciudățenia senzațiilor unui astenic. Sînt senzațiile obișnuite, dar mărite, amplificate intens, fapt care produce spaime, alungă liniștea, somnul, pofta de mâncare și capacitatea de a mai avea bucurii. E greu de explicat unui om sănătos ce simte un bolnav de nervi, la urma urmei boala de aceea e boală pentru ca să fie doar a aceluia care o are, s-o sufere numai el, să nu-l poată înțelege nimeni. Totuși, e vorba aici de senzațiile obișnuite ale oamenilor, la care ei nu sînt atenți și a căror valoare ei n-o cunosc. (Ba, cu timpul, unii uită chiar că mai au senzații și se plictisesc.) Astenia nervoasă pune pe om în fața misterului senzațiilor și după ce a cunoscut până la fund ceea ce eu numesc contrariul senzațiilor noastre obișnuite, el se face apoi sănătos, regenerat, fericit că totul n-a fost decât un vis urât. Și uită. Și o ia de la cap.
Eu aveam să profit de faptul că sînt în situația de a fi de două ori folositor: o dată pentru bolnavii propriu-ziși, care citind însemnările mele (sub forma unei lucrări literare, bineînțeles), se vor simți liniștiți, mai puțin speriați, și a doua oară pentru foștii bolnavi care își vor aduce aminte prin ce-au trecut și nu vor mai repeta modul de viață care i-a îmbolnăvit. Dar dacă stau să mă gândesc bine, voi fi folositor numai dacă voi reuși să sugerez cât de cât ceva din psihologia unui bolnav de nevroză astenică. Iar însemnările acestea le-am putut începe, la drept vorbind, datorită curiozității: se pot sugera, se pot descrie grozăviile sufletești prin care trece un astfel de bolnav? Din amintirea lor, ca să fiu drept, cu neputință. În clipa de față eu am uitat totul și nu mai știu cum era, de pildă, azi-noapte când am sunat-o pe soră și, îngrozit, am spus că mi-e frică.
Frică de ce, a întrebat fata cu un glas cam brutal care m-a făcut să-mi dau seama că nimeni nu poate lua asupra lui suferința mea.
Dă-mi te rog niște valeriană, am cerut și asta a fost tot.
Absolut neinteresant, sînt de acord. De aceea renunț la ideea de a face un istoric al bolii și cred că e mai bine să iau note pe viu: fiecare criză conține în ea esența bolii, iar cât privește diversitatea manifestărilor, faptul e prea puțin important deoarece senzația subiectivă este aceeași: neliniște, spaimă, apăsare.
Ora zece fără un sfert seara
Am amețeli și o senzație de nesiguranță. Mă uit și văd camera albă, frumoasă, aud tramvaiul, aud voci pe sală, nu sufăr de nimic, pulsul e normal, am mâncat cu poftă și totuși, mi-e frică de ceva. Realitatea pare inconsistentă. La drept vorbind, inconsistența e în capul meu, îmi dau seama și mi-e teamă și mai mult. Ah, o tristețe sfîșietoare mă copleșește, o adâncă, dureroasă și disperată tristețe. Aș boci îndelung dacă n-aș simți că asta nu mi-ar ajuta, nu m-ar ușura cu nimic. Acum tristețea devine iritare. Pentru ce soția mea m-a părăsit? Aș telefona cuiva, dar nu mă simt îndemnat spre nimeni, deși am destui oameni pe care îi simpatizez.
Da, știu ce îmi lipsește: creierul meu e obosit și nu mai gândește cu acuitatea necesară: simt nevoia ca altcineva să gândească pentru mine, altcineva s raționeze pentru mine și să zică în locul meu: e o boală ușoară, cu vindecare indiscutabilă, sută la sută, stai liniștit și ai răbdare până începi un tratament și te faci sănătos. Dar acest cineva care să raționeze pentru mine lipsește. Chindi o face doar din când în când și mă mir că o face, l-am ignorat când eram sănătos.
9 iulie orele 10 seara
(…) Vreau să notez ceva despre soția mea. Ea lucrează la Sinaia, un poem chinezesc. Să-i fie de bine, îi doresc în secret să-i reușească. De ce în secret? Pentru că pe față am pierdut o cantitate mare din autoritatea pe care o aveam în angrenajul sentimentelor noastre. Am fost dus de curentul nervilor mei obosiți undeva unde nu mai am autoritatea de a dori sau a nu dori ceva pentru Aurora. Ea nu știe, firește, la ce mă refer făcând această afirmație. Știu numai eu, ceea ce e de ajuns. Iar pentru a nu jigni adevărul, trebuie să recunosc că mare ajutor din partea ei în faza premonitorie a bolii, n-am primit. Ea afirmă că e ea însăși bolnavă. O cred. Încep să mă îndoiesc că există pe lume o femeie cu adevărat sănătoasă, cu stomacul, cu plămânii, cu ovarele, cu mintea. Bărbați se mai găsesc. Eu am fost unul dintre aceștia.
15 iulie orele 9 seara
(…) De fapt, astăzi voiam să notez că puterile mele sunt puse la grea încercare și că tare aș avea nevoie de Aurora mea. Deși mă apucă disperarea când văd ochii ei neputincioși (sau mai bine zis sentimentul de oroare a neputinței), totuși o doresc ca pe aer și nu știu cum să fac să o aduc în București. Ei îi arde de scris când eu sunt bolnav, a apucat-o taman acum (…) Of, doamne, ce fată neajutorată și lipsită de experiență. Mă apucă jalea, jalea cea mare…
21 iulie orele 9 seara
Astăzi sau ieri, acum 36 de ani (pe stil vechi), m-a născut mama. Iată-mă așadar în plină maturitate și nimic din visurile mele nu s-a realizat. Nu sînt nici celebru în lumea întreagă cum am visat, nici vreo ispravă grozavă n-am făcut și nici nu văd că aș putea face. Deși e destul timp pentru asta, ca și pentru celebritate…
28 iulie orele 10 seara
(…) M-am întors în salon și fac aceste note stând culcat ca de obicei și având cert sentimentul că s-a încheiat ceva, s-a sfârșit nu știu ce din viața mea: poate o parte din inconștiența mea de fiu al vieții (viață socotită de mine până acum drept o mamă ocrotitoare, iar eu fiul ei răsfățat și nemuritor), poate o parte din puterea mea de a iubi și de a crea. Așa să fie oare? Sau este doar ecoul angoaselor care nu m-au părăsit încă de tot? Nu pot să răspund, nu știu. Sper însă că da, voi lupta să fie așa (să fie adică din pricina bolii, să lupt deci să nu mai fie așa), mă voi strădui să fiu iarăși liber, iarăși tânăr, iarăși răsfățat și încrezător.
Spitalul Elias, 28 iunie – 28 iulie 1958
___________
Numerotarea filelor în dreapta sus cu roșu și cu cifra încercuită este specifică documentelor din arhiva Securității. Dovada clară că și manuscrisele lui Marin Preda au trecut prin instituția respectivă. (MS).
31/2022