La o sută de ani de la nașterea lui Marin Preda este destul de greu unui comentator al operei sale să afle puncte de originalitate în comentarea acesteia, după ce a fost analizată, atîtea decenii, pe larg și în mod foarte serios, de numeroși autori, între care critici de primă importanță. Printre ei s-au numărat Nicolae Manolescu, Șerban Cioculescu și Ovid S. Crohmălniceanu, dar și mai tinerii Răzvan Voncu și Andrei Grigor. Puncte de vedere insolite au avut, în volumele dedicate lui Marin Preda, Gelu Negrea și George Geacăr. Precum și, în general cu observații acute, multe dintre ele fiind negative, Alexandru George. Într-un material documentar consacrat lui Preda, principalul bio-bibliograf al scriitorului, Stan V. Cristea, enumeră 40 de volume publicate între 1973 și 2016 despre viața și opera autorului.
Chiar și așa, amploarea și profunzimea acestei opere mai îngăduie interpretări. Ceea ce caracterizează literatura realistă a lui Marin Preda, ca și pe aceea a altor autori de valoare, este evitarea confuziei, comune la mulți scriitori, unii cu pretenții și recunoașteri, de a confunda proza cu relatarea unor întîmplări, fie și semnificative, pentru o epocă, un grup social, un eveniment istoric.
Opera lui Preda, mai ales în partea ei cea mai rezistentă, are întotdeauna o supratemă de natură arhetipală. Nu este clar dacă prozatorul era – și în ce măsură anume – conștient de lucrul acesta care dă importanță scrisului său.
Marin Preda comunică și astăzi ceea ce transmite orice creator important și ceea ce foarte puțini autori care își închipuie că scriu proză înțeleg. Că proza nu se confundă cu relatarea unor fapte, reale sau imaginare, oricît de senzaționale. Preda este un autor de valoare considerabilă pentru că are un înțeles care transcende materialul faptic. Personajele lui Preda sînt vehicule ale unor idei și nu simplii actanți ai unor întîmplări. Ele, personajele, au sau nu acces la înțelesul pe care îl transmit, la supratema prozei, important este că ilustrează acest înțeles.
Am repetat în diferite ocazii un citat din Marin Preda care îmi place în mod deosebit și anume acela că nu ideile în sine sînt interesante, ci oamenii care le poartă. Valoarea lui Marin Preda stă în personaje și la raportarea lor la lume și la sensul mai înalt al faptelor. Eroii săi au o dimensiune mitologică și, prin aceasta, atemporală și cu acces la eternitate.
Așa cum am demonstrat în alte rînduri, Pațanghel din O adunare liniștită este un Ulise, dar și un Homer. Călătoria lui este banală și probabil au întreprins-o mii de țărani de la cîmpie, ducînd grîu „la munte“, spre vînzare. Importantă este relatarea acestei călătorii, care se completează, subînțelege prozatorul, cu gesturi și grimase. Ea nu poate fi făcută în întuneric, pentru că partea gestuală ar scăpa ascultătorilor, care sînt și niște interlocutori. De aceea, Pațanghel poruncește nevestei sale, ca un demiurg, să facă lumină : „Aprinde, fă, lampa, că nu vedem să vorbim“. Pațanghel e un teatral, un histrion, ca și Ulise, care cucerește curtea lui Alcinous cu relatarea călătoriei sale.
Pațanghel, ca și Ulise, nu este verificabil. Credibilitatea lui stă în fascinația pe care o induce publicului adunat ad-hoc. Și în cazul lui Pațanghel, ca și în cel al lui Marin Preda, contează sensul înalt pe care naratorul îl dă poveștii și felul în care ideile sînt vehiculate prin personaje. Nu Pațanghel este sau trebuie să fie veridic, ci eroii cu care se întîlnește și se confruntă: Miai, cîrciumarul căruia i se fură sticlele, grasul de la barieră care confiscă merticul, învățătorul care cumpără grîul, familia lui Miai cu toți pitoreștii ei membri.
Dugu al lui Mereuță din Întîlnirea din pămînturi este un erou arhetipal ce reface, după secole și milenii, o experiență care nu se degradează în timp. Dugu este un Paris care o seduce pe Elena, transformată în Drina lui Palici, și o răpește de la Menelaos al ei, numitul Achim al lui Achim. Ulterior, Dugu este un Ahile care, secondat de Patrocle al său, Alu Teican, se luptă cu Hector și îl învinge „în Pămînturi“. Întîmplările par banale, dar ideile din spatele faptelor anodine sînt mărețe, demne de Homer, pentru că țin de natura umană, neschimbată de la Homer încoace.
Dar Dugu și Alu Teican sînt și niște povestitori. În relativ scurtul text care îi cuprinde ca personaje, avem două formidabile relatări: a lui Dugu despre felul în care a văzut-o pe Drina la scăldat, la rîu, precum Acteon pe Diana și cea Alu Teican despre întîlnirea dintre Drina și Achim care demonstrează că rivalul lui Dugu a pierdut partida și preferințele fetei se îndreaptă spre noul venit.
Am putea pune în relație și celebrul episod al tăierii salcîmului de către Ilie Moromete cu sacrificiul intenționat de Agamemnon. Un astfel de gest este, pentru gîndirea comună, ininteligibil. De aceea Nilă nu-l înțelege, deși participă la el. Sacrificiul e făcut „ca să se mire proștii“. Moromete îl învăluie într-un mister, dar și într-un ambalaj moral și îi dă un supra-sens. Nu triviala nevoie de bani l-ar motiva în tăierea și vînzarea copacului, ci un înțeles adînc. Tăierea salcîmului este un sacrificiu pentru Ilie Moromete. Nilă nu pricepe în ce constă acesta. Iar Catrina Moromete vede în el doar semnul carenței de bani. Întrebarea ei, ținută însă în sine, se referă strict la aspectul material: „Chiar atît de rău stăteau ?“. Întrebarea care se pune, de către Nilă, Paraschiv, indirect și de Catrina, chiar și de o fată din vecini, în raport cu tăierea salcîmului este „de ce ?“. Spre deosebire de Pațanghel, Ilie transferă obligația răspunsului către Nilă, „că el știe“. Evident, Nilă va da răspunsul tatălui, fără a-l înțelege.
Moromete este și regele atrid sacrificîndu-și fiica, dar și un substitut al divinității. Un zeu nu este ținut să își explice actele, fie ele și crude. De care muritorii se miră ca proștii. Rațiunea lui Ilie Moromete scapă celor din jur, în principal pentru că el vrea să le scape. Bălosu însuși, cumpărătorul bucății de lemn, este snobat de Moromete care atribuie gestul său unei farse: l-a „păcălit“ pe perceptorul Jupuitu! A tăiat salcîmul și l-a vîndut pentru 1200 de lei, spre a-i da perceptorului doar o mie.
Lumea rurală, cea din epoca în care timpul avea răbdare cu oamenii, are la Marin Preda, acces direct la esența imuabilă a eroului etern și universal. Cînd personajele, purtîndu-și în continuare ideile, se transmută în spațiul urban, legătura lor cu arhetipul slăbește. Astfel de eroi sînt Paul Ștefan în Delirul și Niculae Moromete în Moromeții II și Marele singuratic. Procesul este aplicabil lui Preda însuși, în măsura în care și el este un personaj romanesc în Viața ca o pradă. Personajele cuceresc viața pentru care, eventual, se luptă ca pentru o pradă, dar pierd universalitatea. „Întoarcerea“ lor la „veșnicia“ născută la sat, în formularea memorabilă a lui Blaga, devine „imposibilă“.
Autorul însuși se lasă purtat de acest proces, el caută senzaționalul, care în primele volume lipsea, se lasă fascinat de istoria „mare“ : rebeliunea, războiul mondial, instalarea comunismului și cooperativizarea, pe care o relatează cu originalitate de altfel, în loc să rămînă la o mitologie anistorică. Narațiunea și eroii săi coboară tot mai mult la nivelul faptelor legate de o situare temporală precisă. Ceea ce ei păstrează însă, și prin aceasta nu cad, cu rare excepții, la simpla relatare a unor fapte, este capacitatea de a întrevedea un sens universal al unor întîmplări care survin asupra lor. Tipologiile păstrează un filon esențial chiar dacă aparența e degradată. Mă gîndesc chiar la personaje de al doilea sau al treilea nivel ca situare într-o posibilă ierarhie, precum Paraschiv devenit bucureștean, concubina lui, Florica, din Viața ca o pradă, Simina, care își degajează energia plastică într-un moment, care o și consumă, omorînd-o, sau chiar „falsul librar“, care este seducătorul prin definiție, degradînd mitul lui Don Juan într-o manieră grotescă.
Personajele lui Marin Preda constituie valoarea principală a operei sale. Intrate, fără întoarcere, din mitologie în realitate, ele sînt, indiscutabil, pline de viață, purtătoare de idei. Dar ideile în sine nu prezintă interes fără existența personajelor: reală, plină de întrebări și de lipsa răspunsurilor, aptă să se numească, în „delirul“ lumii, destin.