Ratarea este un subiect destul de frecventat în eseistica românească de ieri și de azi, dar superficial tratat. „Numai omul poate rata. Rața rămâne rață orice ar face“, spunea un mare cinic (și ratat) al culturii noastre, Nae Ionescu, circumscriind problematica ratării și legând-o strâns de condiția umană. Pe urmele ideologului extremei drepte interbelice, nu puțini și-au făcut de lucru pe teritoriul acestei teme generoase, cel puțin într-o literatură ca a noastră, atât de bogată în proiecte grandioase, dar neterminate, și aflată adesea sub semnul lui n-a fost să fie. Însă realitatea este că marea majoritate a acestor abordări s-a lăsat contaminată de subiect și a sfârșit prin a… rata, bibliografia autohtonă numărând astăzi foarte puține contribuții cu adevărat citabile în materie.
Cartea recentă a lui Angelo Mitchievici Farmecul vieților distruse. Câteva reflecții despre ratare nu pornește, așadar, de la puțina tradiție critică autohtonă, ci de la propriile cercetări mai vechi consacrate lui Mateiu I. Caragiale (volumul omonim din 2007), decadentismului (Decadență și decadentism în contextul modernității românești și europene, 2011) și, într-o anumită măsură, chiar de la cele despre simbolism (Simbolism și decadentism în Arta 1900, 2011) și despre receptarea lui I. L. Caragiale (Caragiale după Caragiale. Arcanele interpretării. Exagerări, deformări, excese, 2014). În toate aceste analize și sinteze, Mitchievici a găsit sugestii și deschideri, cu atât mai mult, cu cât în Farmecul vieților distruse e vorba, între altele, după metoda inaugurată în lucrarea consacrată decadentismului, și de o „punere în oglindă“ a ipostazelor ratării în cultura română și în cea universală.
Cartea de față începe cu un capitol masiv dedicat lui Emil Cioran și numeroaselor declinări ale ratării din gândirea sa, pentru a continua cu F. Scott Fitzgerald, A. P. Cehov, Dino Buzzati, Voltaire, Shakespeare, Mihail Sadoveanu, Mircea Eliade, Mircea Cărtărescu. Firesc, dată fiind experiența de critic de film a autorului, după Cărtărescu ieșim din literatură și intrăm în cinematografie, cu analize pe opere de Luis Buñuel și Louis Malle, ca să nu mai vorbesc de capitolul consacrat lui Hugo Pratt și eroului său, Corto Maltese…
Cum se vede, nu sunt neapărat nume evidente în raport cu tema ratării. Dacă în cazul lui Emil Cioran, F. Scott Fitzgerald sau A. P. Cehov subiectul se impunea cu puterea evidenței, includerea unor Voltaire, Shakespeare, Sadoveanu sau Eliade – ca să nu mai vorbim de Mircea Cărtărescu, autor avid de succes și, totodată, arhitect lucid al unei opere împlinite – poate părea paradoxală. Trebuie, totuși, spus că Farmecul vieților distruse nu este nici o cercetare academică searbădă a ocurențelor ratării în literatură, nici un tratat (tot atât de plicticos) despre definițiile filosofice sau psihologice ale acesteia. Cartea este o apărare și o ilustrare a fertilității paradoxale a acestui subiect în cultura lumii, în primul rând în literatură – acolo unde existența unor personaje ratate sau prezența temei ratării ca atare nu au legătură cu împlinirea ori desăvârșirea operei –, și, în final, o reflecție liberă asupra relativității absolute a unor definiții ca ratare sau, dimpotrivă, împlinire, cel puțin în câmpul creației.
Căci, ca să întrebuințez o distincție călinesciană, ratat nu este acela care creează nedesăvârșit în raport cu un proiect perfect, ci acela care, din diverse pricini, amână la infinit să înfăptuiască, așteptând cine știe ce condiții ideale. Cum arată G. Călinescu, la noi în România aceste condiții mai mereu lipsesc, fie că este vorba de mijloacele materiale sau de cultura și tradiția instituțională. „Neantul valah“ cioranian nu la această indigență se referă, însă, după cum ne demonstrează Angelo Mitchievici în cartea de față. Ratarea „valahă“ vizează variile categorii de substituție a realului (un real fatalmente imperfect) printr-un posibil desăvârșit, deși cețos și, mai ales, relegat în imaginar.
Ca și geniul, ratarea nu poate fi definită în termeni cantitativi, ci de paradigmă. De aceea, comparatistul de finețe care este Angelo Mitchievici începe aproape toate capitolele pornind de la Cioran, indiferent că abordează un scriitor român din aceeași generație cu autorul Schimbării la față a României, ca Mircea Eliade, sau cu unul străin, dintr-o cu totul altă epocă istorică. Contează omologiile, nu filiațiile. Ratarea devine, în această perspectivă, un eon, un mod de a fi în cultură, nu (doar) o temă literară sau un caz psihologic. Ca atare, abordarea cronologică sau tipologică ar fi fost inoperantă: decupajul sigur și plonjonul rapid în interiorul unor ipostaze ale ratării universale sunt preferate, ca suport al unor reflecții ce depășesc simpla analiză literară a unor cazuri de existențe distruse sau de abandonuri spectaculoase. Mai ales că Mitchievici este un critic cu viziune și curaj, care nu-și construiește discursul pornind numai de la evidențe – de la Unchiul Vanea la Lai Cantacuzin –, preferând să treacă prin „filtrul neîmplinirii“ și alte personaje și personalități literare, mai puțin susceptibile a fi privite sub acest unghi. Mă refer în special la capitolele dedicate lui Voltaire și Shakespeare, care mi se par cele mai îndrăznețe din întreaga carte. În special în romanul primului dintre ei, intitulat Candide ou l’Optimisme (1759), personajul titular se află, pentru conștiința literară comună, la antipodul ideii de viață irosită. Nu doar că existența filosofică a învățăcelului Candid este subîntinsă de tema iluministă, constructivă prin definiție, a căutării fericirii, dar personajul se află în drum spre o împlinire umană cât se poate de concretă, întruchipată de domnișoara Cunigunda. Eroul lui Voltaire ratează, totuși, spune criticul: pe de-o parte, pentru că lumea în care se trezește aruncat se află în dezagregare (iar el însuși este „candid“, adică inocent, incapabil să o restaureze sau să o distrugă), iar pe de alta, deoarece filosofia cu care este dotat funcționează, afirmă Mitchievici, „în gol“, tautologic, cât timp realitatea îi invalidează sistematic sistemul de gândire.
Dar marele merit al cărții lui Angelo Mitchievici – se va intui, cred, de ce ezit să folosesc termenul de cercetare – este că nu a înecat subiectul într-o teză „academică“. Lucrarea sa este riguroasă, utilizează bibliografia potrivită (inclusiv sursele de ultimă oră), iar aparatul critic este impecabil. Însă suplețea interpretativă, inteligența analitică și, nu în ultimul rând, stilul critic rafinat (cu unele accente intenționat calofile) scot complet volumul de sub zodia nefericitei „critici universitare“. Ratarea ca eon cultural nu este pentru critic o temă „de cercetare“, ci o preocupare profundă, o interogație care atinge însăși esența literaturii, pe care o asumă și care îl asumă. Pornind de la Cioran – care pare a fi „începătura“ acestor reflecții pe marginea existențelor distruse –, Mitchievici construiește de fapt un întreg edificiu literar-filosofic, a cărui menire nu este să inventarieze ocurențele ratării în cultura universală, cât să-i iscodească temeiurile și felul/rile de a fi. Edificiul se construiește pe modele din literatură, film și filosofie, deci pe cultură, însă iese din cultură prin aceea că ratarea este și o categorie de existență: Farmecul vieților distruse se încheie, poate provocator, dar mai ales pilduitor, cu un capitol tulburător, consacrat mitului cristic. Cu acesta, suntem deja pe tărâmul antropologiei, dacă nu cumva și pe cel al teologiei.
Și mai e ceva: cartea aceasta este specială nu atât prin tema ei (deși, cum spuneam, este deocamdată unică pe acest teritoriu), cât prin faptul că reușește să atribuie acestei teme și o metodă sui generis, adecvată subiectului. Mai simplu spus, Angelo Mitchievici reușește să scrie despre ratare în unicul mod plauzibil din punct de vedere critic: modest subintitulate Câteva reflecții despre ratare, analizele și observațiile sale alcătuiesc o rețea care, fără a face sistem – aceasta ar fi contrazis de plano însuși relieful teritoriului –, se articulează într-o definiție funcțională, deschisă, a ratării ca tip de existență în literatură și, totodată, ca motor paradoxal al creației. Fiecare capitol al cărții este o contribuție strălucită, originală, la exegeza unor scriitori (cei mai mulți) clasici, în timp ce paginile despre Emil Cioran sunt, în opinia mea, cele mai bune scrise despre gânditor în critica românească.
Farmecul vieților distruse nu e un manual de ratare, ci un eseu pătrunzător despre relativitatea elementului cantitativ în actul de creație, despre particularitățile geniului și, nu în ultimul rând, un recurs împotriva clișeelor criticii și istoriei literare. Nu-i de mirare (deși e regretabil) că a stârnit unele bizare reacții grobiene, într-atât de netă și de incontestabilă este demontarea, altminteri, cordială și de o rară eleganță stilistică, a acestor clișee și idei primite de-a gata.