Am lăsat să se scurgă ceva timp de la trecerea la cele eterne a lui Mircea Anghelescu, până a putea scrie despre ultima sa carte, intitulată Literatura între două lumi.
O carte pe care nu a mai apucat să o lanseze, așa cum făcuse cu toate celelalte, multe și valoroase, din ultimii ani, și a cărei receptare a fost întreruptă de plecarea dintre noi a autorului. Detașarea emoțională, înaintea scrierii cronicii, era cu atât mai necesară, cu cât volumul nu doar că aparține unui colaborator permanent (titular de rubrică) al revistei România literară, dar este alcătuit, cu mici excepții, din cronici, articole, eseuri și convorbiri apărute chiar în paginile revistei noastre.
Știu că adepții „criticii universitare“ vor strâmba din nas față de o culegere de cronici: prejudecată ridicolă, în fond, de întâlnit numai în cultura română, în care judecățile se fac pe bază de etichete, nu de conținut. De ce ar fi aprioric mai valoroasă o carte alcătuită din prelegeri universitare decât una de cronici, care poate conține, cum s-a întâmplat cu Lista lui Manolescu, întregul canon al literaturii postbelice? În realitate, „universitarii“ nu știu că marii critici și istorici literari taman aici se văd: în substanța cărților lor „secundare“. O culegere de cronici poate sta în picioare, după cum o dovedește și aceasta semnată de Mircea Anghelescu, numai dacă în spatele scrisului hebdomadar se află, pe lângă talent critic și știință de carte, o viziune limpede conturată asupra literaturii, un sistem de valori bine întemeiat și, mai ales, o continuitate de idei a demersului interpretativ. Continuitate în care decupajul periodic al unei rubrici este doar o convenție.
Ambitusul cronologic al volumului începe cu 1995, de când datează studiul despre Alexandru Odobescu (la origine, o prefață la ediția din 1995 de la Editura Fundației Culturale Române) și 2018, de când provin ultimele pagini. Așadar, nu ajunge până la articolele din 2022 – Mircea Anghelescu a scris nesmintit, aproape până în ultima clipă – și nici nu conține tot ce autorul a publicat în revistă/e, în intervalul menționat. Discernământul, de altfel, este o altă trăsătură care îl diferențiază pe criticul de vocație de cel improvizat: în timp ce primul alege, selectează și ordonează scrisul periodic, alcătuind o carte, cel din urmă nu doar că scrie alandala, dar și publică în volum tot: toate efemeridele publicistice, amabilitățile colegiale și serviciile de presă, din care nu poate rezulta un edificiu coerent.
Literatura între două lumi este o culegere bine structurată, pe axele de interes dintotdeauna ale criticii lui Mircea Anghelescu. Istoric literar format la marea școală a Filologiei bucureștene de la finalul anilor 1950 și începutul anilor 1960, profesorul s-a situat întotdeauna între două opțiuni interpretative: pe de-o parte, criteriul estetic (decurgând din prestigiul pe care îl au E. Lovinescu și G. Călinescu), pe de alta, istorismul documentar (practicat cu folos atât de echipa de odinioară de la Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu“, cât și de tendințele „scientiste“ venind din Occident). După cum atestă deopotrivă cercetările sale mai vechi și unul dintre ultimele proiecte, și anume, O istorie descriptivă a literaturii române. Epoca premodernă (2019), Mircea Anghelescu se situează mai degrabă de partea unui nou tip de lansonism critic, amplificat prin istorie culturală și de mentalități, în direcția unei antropologii literare sui-generis. Însă, în pendularea între două lumi, această opțiune a criticului nu anulează criteriul estetic, fapt vizibil și în culegerea de față.
Patru sunt direcțiile care structurează articolele cuprinse între copertele culegerii de față.
Prima cultivă și dezvoltă pasiunea de-o viață a autorului pentru secolul al XIX-lea. Mai exact, pentru ceea ce în structura filologică universitară se numește „pașoptism și postpașoptism“, cu deschideri către epoca premodernă și către finalul secolului. În volumul de față, Odobescu, Anton Pann, A. T. Laurian, dar și Dimitrie Cantemir, I. Budai-Deleanu, Alecu Văcărescu, Nicolae Suțu, Valeriu Braniște, Eminescu, Caragiale, Maiorescu, Macedonski, Duiliu Zamfirescu ș. a. sunt comentați minuțios și sistematic, într-un discurs critic limpede și plin de miez, pornind fie de la noi ediții, fie de la noi exegeze. Scrisul lui Mircea Anghelescu are o calitate pe care o apreciez, tocmai pentru că nu e foarte răspândită printre criticii noștri de azi: instruiește. Nu aspiră să învingă, nici să seducă, dar convinge prin onestitatea intelectuală și prin limpezimea unui argument întemeiat pe știință și pe rațiune.
Cea de-a doua direcție din volumul de față – poate cea mai importantă – este configurată de atenția acordată culturii române din Diaspora și/ sau marginalizată în timpul regimului comunist. Fără inflamări patriotarde și fără patetism, Anghelescu continuă să pledeze și aici, prin comentarii critice, pentru ideea unei singure istorii a literaturii române, care să aducă la loc toate fenomenele eliminate, într-un fel sau altul, în perioada precedentă. Cum opțiunea sa înclină pentru ideea de istorie literară (preponderent) descriptivă, nu avem de-a face cu exagerări critice și cu judecăți de valoare emfatice, ci cu niște adevărate recuperări de opere și personalități insuficient cunoscute. Constantin Eretescu, critica literară din exil, Otto Starck, Matila Ghyka, Enciclopedia exilului literar românesc lui Florin Manolescu, Emil Cioran, Virgil Nemoianu, dar și Anton Golopenția sau Ion D. Sîrbu se bucură de analiza atentă, aplicată pe text și context, a criticului. Care întotdeauna lămurește conjuncturi, precizează împrejurările producerii operei, aduce completări și corecții biografice ș. a. m. d. Totul, în același stil critic limpede, cordial, în care seducția, câtă este, ține de jocul ideilor și de substanța istorico-literară.
A treia dimensiune a cărții este tot o constantă a activității critice și pedagogice a lui Mircea Anghelescu, cel puțin în ultimele două decenii. Este vorba de preocupările teoretice privind metodele, statutul și condiția istoriografiei literare. Dacă în perioada debutului (marcată de cărți ca Introducere în opera lui Gr. Alexandrescu, din 1973, sau Literatura română și Orientul, din 1975) acest interes era mai degrabă implicit și se manifesta în metoda/ele istoricului literar, începând cu Literatură și biografie (2005) și mai ales cu Mistificțiuni (2008), preocuparea pentru definiri teoretice a devenit evidentă și a culminat cu manifestul critic – insuficient receptat, poate și din cauză că proiectul a rămas neterminat – din O istorie descriptivă a literaturii române. Epoca premodernă. În Literatura dintre două lumi se poate urmări pe larg pasiunea și acribia cu care regretatul istoric literar a comentat principalele apariții în domeniu: ediții, istorii literare, dicționare și enciclopedii. Observațiile sale sunt, fără îndoială, indispensabile celor care studiază sintezele respective, ca o a doua cheie de lectură, alternativă, cu care pot compara propria lor interpretare.
În fine, cel de-al patrulea palier al cărții este reprezentat de ceva mai rar întâlnit în opera acestui eminent istoric literar al secolului al XIX-lea românesc. În Literatura între două lumi, Mircea Anghelescu a făcut loc și unui număr semnificativ de incursiuni pe teritoriul secolului XX, ba chiar – vezi comentariile la Ion D. Sîrbu sau Marin Preda – pe cel al literaturii contemporane. Nu sub forma unor lecturi impresioniste ale literaturii de ficțiune, ci, firește, pe calea descriptivă și documentară a comentariului de istorie literară, formativ și superior pedagogic.
Inutil să adaug că, după ce le-am citit în revistă, cronicile, eseurile și glosele lui Mircea Anghelescu au căpătat, puse laolaltă, și o altă semnificație. Cea a unei panorame istorico-literare cordiale, întinse pe aproximativ un secol (jumătatea secolului al XIX-lea – jumătatea secolului XX), și subsumate unei altfel de pedagogii a frumosului decât cea sugerată de G. Călinescu. O pedagogie a documentului și bibliotecii, a șarmului cerebral al elucidării necunoscutelor bio-bibliografice și a precizării contextelor culturale.
În acest câmp, scrisul lui Mircea Anghelescu strălucește.