Pentru un prozator care aparține „generației războiului“, Marin Preda acordă o atenție surprinzător de mică războiului. Nu războiului ca idee, ca subiect de dezbatere asupra istoriei și condiției umane: romanul Delirul atinge asemenea aspecte, iar mai puțin cunoscuta nuvelă Albastra zare a morții îl are drept fundal. Ci războiul ca realitate concretă și asumată, ca stare de beligeranță a fiecăruia cu fiecare, care-și manifestă natura bestială până în cele mai mici detalii de viață cotidiană.
Prozatorii europeni din generația sa, cu care are anumite afinități (André Malraux, Albert Camus, Jean-Paul Sartre, Günter Grass) sunt vizibil marcați de uriașa dramă a civilizației europene, care a fost cel de-Al Doilea Război Mondial. Semnele acestuia sunt presărate în opera lor asemeni unor jaloane, atunci când nu constituie chiar o rană incurabilă și o sursă de noi și noi texte (de pildă, unul din ultimele romane ale lui Grass, Ein weites Feld, tratează sechelele separării postbelice ale Germaniei și miturile reunificării). Prozatorii generației ’60 de la noi (Dumitru Radu Popescu, Constantin Țoiu, Nicolae Velea), de asemenea, debutează cu scrieri plasate, într-un fel sau altul, sub semnul războiului, în special proza lor scurtă având numeroase personaje cu existențe fracturate de marea conflagrație. Mulți dintre țăranii „suciți“, cu ajutorul cărora șaizeciștii au evadat de sub tirania „tipicului“ realist-socialist, sunt „suciți“ tocmai ca urmare a unei traume căpătate în război, iar sugestia de lume care încă n-a ieșit, în primul deceniu postbelic, din război e evidentă în multe dintre prozele lor scurte.
Nu însă și Preda.
În Moromerii, în ambele sale volume, Al Doilea Război Mondial ocupă exact… trei fraze. „(Niculae) trăgea cu urechea la vuietul întâi îndepărtat al războiului, apoi din ce în ce mai apropiat, pentru ca apoi chiar să vadă cu ochii trecând peste sat în valuri, unul după altul, rostogolindu-se spre apus, întâi nemții în fugă, și apoi rușii după ei… După care se făcu din nou liniște și contingentele mai vechi începură să se întoarcă în sat. Cei mai tineri rămâneau mai departe sub arme, fiindcă pentru ei războiul abia începea“. Atât, și falia dintre vremea de dinainte de delir și cea de după se umple. Timpul cel neliniștit intră într-un nou ritm de curgere, unul bezmetic, însă, mergând dinspre rău înspre și mai rău.
Nici romanul Viața ca o pradă nu este mai generos în a ne face să aflăm ce crede Marin Preda despre război. Roman memorialistic, acoperind perioada 1940-1955, Viața… nu narează, din întreaga conflagrație pe care autorul a trăit-o la o vârstă conștientă – avea 17 ani când s-a declanșat și 23 când s-a încheiat –, decât episodul cu totul marginal al prietenului căruia scriitorul îi lăsase, plecând pentru doi ani în armată (1943-1945), lucrurile sale mai valoroase, iar respectivul le vânduse, pretinzând că dispăruseră în timpul unui bom bardament.
Mirarea noastră crește citind două cărți poș tale din perioada stagiului militar, adresate lui Geo Dumitrescu și reproduse de acesta în culegerea omagială postumă Timpul n-a mai avut răbdare (1981). În prima sunt câteva rânduri ce sugerează o anume angoasă: „Am nevoie să-mi scrieți. – Cunoașteți, desigur, acest sentiment: în București se trăiește fără mine. Acolo nu se poate simți aceasta, dar e groaza ce mă cuprinde deseori.“ Sursa angoasei e însă absența orașului, a grupului de prieteni, a literaturii: „Fără a vorbi, să nu poți scoate un cuvânt, să nu poți scrie nimic, să nu ai cel puțin o carte bună pentru a-ți acoperi golurile, să știi sigur că toate acestea sunt numai ale tale și nu au importanță, haide, altfel spus, nu e înspăimântător?“ (Cozmei, 25 oct. 1943). Cea de-a doua, datată „Ulmeni, 16.XI. (1944)“, e întrucâtva mai senină: „Eu sunt oarecum mai liniștit și voiu scrie ceva, după cum mă simt.“ Nici ea nu relatează nimic în legătură cu conflagrația, cu asprimea serviciului militar, ori despre oameni, camarazi, ofițeri etc. Nimic, absolut nimic, ca și cum evenimentul acesta, care a schimbat soarta unei întregi omeniri, i-ar rămâne tânărului scriitor complet străin.
Într-adevăr, trebuie să constatăm asta: Preda manifestă o inaderență structurală față de război. Nu este numai îngrozit de efectele lui asupra civilizației, asupra omului ca ființă concretă și construct filosofic: scriitorul e scârbit de delirul rațiunii și de dezumanizarea ființei. Preda nu va elogia – ca uitatul, azi, Charles Péguy – asprimea virilă și umanismul cazon. Sacrificiul uman i se pare, la două mii de ani după Hristos, o aberație, un sacrilegiu, iar frontul, acest no man’s land, tărâm al anomiei generale, îi inspiră repulsie. Omul redevenit yahoo, iată un subiect care nu-l va entuziasma pe Preda, dincolo de radiografia sumară și detașată a unor cazuri clinice. Spiritul primar agresiv îl preocupă doar în măsura în care evidențiază pragul extrem de jos atins de omul secolului celor două războaie mondiale, al Holocaustului și al totalitarismelor.
Aspectele acestea se văd cel mai bine în Delirul, roman în care războiul devine, prin forța polemicii cu Tolstoi pe care o conține (ideea războiului ca stihie declanșată de carisma unor tirani, opusă ideii tolstoiene, de pură esență rusă, de război ca rezultat al unor legități obiective), o prezență mai substanțială decât în toate celelalte (48 de pagini, din 440, în ediția Cristoiu, din care 32 sunt ocupate de reflecții asupra războiului și de nararea marilor mișcări de trupe de după atacarea URSS, și numai 16 conțin experiența directă a conflagrației, prin intermediul lui Paul Ștefan, corespondent pe front).
Experiența frontului îl bulversează și îl buimăcește pe prea-tânărul ziarist, care simte zile în șir că nu poate pătrunde esența acestui fenomen, că nu se poate instala în „starea de război“. Nu este șocat, la drept vorbind, de realitățile dure ale luptei – mai târziu va suferi un traumatism psihic, ca urmare a unor încleștări sângeroase în care nimerește fără să vrea –, dar, la drept vorbind, psihologia acelor oameni care se omoară unii pe alții îi rămâne incomprehensibilă. De aceea relatările lui, nu suficient de eroice pentru a trece de cenzura regimului militar antonescian, dar nici atât de defetiste încât să-l determine pe patron să-l recheme de urgență la București, nu puteau fi, pe cât presupunem din fragmentele imaginate de scriitor, niște autentice reportaje. Nu ne e greu să ne închipuim, printr-un mic efort de imaginație, care ar fi fost tonul respectivelor corespondențe: tonul prozelor din Întâlnirea din Pământuri… Dure, dar nu naturiste, cu o atracție spre psihologic (nu spre psihologism!), reci, detașate, ca o portiță deschisă spre tenebrele sufletești, ca un avertisment că autorul nu aderă nici sentimental, nici ideologic la conținutul textelor sale. De aceea, poate, spuneam că patronul (Grigore Patriciu) nu-l recheamă la București. Intuind că Paul Ștefan trece printr-o dramă, îl lasă să treacă prin această școală, amară compensație – vremurile obligă – pentru cea pierdută, de la Paris.
Preda nu demitizează, totuși războiul, cum o făcuse Camil Petrescu. Mai ales că e vorba de războiul pentru recucerirea Basarabiei, iar scriitorul nu face compromisuri cu valorile naționale. Atitudinea sa față de campania din 1941 a atras, se știe, protestele oficiale ale Ambasadei URSS la București, ale conducerii sovietice și ale „aripii KGB“ din CC al PCR, ca și un val de articole tendențioase, orches trate tot de atotputernicul spionaj sovietic, în presa comunistă din mai multe țări occidentale. Fără să le exalte, prozatorul se apropie în Delirul de aceste realități ale războului, de faptul de viață din spatele comunicatelor seci, de omul din spatele mitralierei și de comandantul din fața hărții sale. Scenele, totuși, nu se leagă, nu au fluența povestirii familiei Moromete ori acuitatea gravă a scenei asasinării lui Dumitru lu’ Nae de către legionari. Textul romanului se transformă într-o suită de instantanee reci, cum vor fi fost probabil (iată ce fin intertext!) chiar relatările de pe front ale personajului. Naratorul își reia postura din Întâlnirea din Pământuri, ținând povestea la distanță, de teamă, parcă, să nu-l contamineze.
Pare destul de limpede că Preda nu poate asimila în conștiința sa războiul. Îi contrazice morala țărănească: delirul există și el în viață, dar numai ca stare de excepție, după care omul trebuie să iasă la liman, iar echilibrul să fie restabilit. Înțelegem asta în convorbirea finală dintre Niki și Paul Ștefan. Șocat că prietenul său (pentru a-l ocroti, pretindea) publicase sub semnătura sa, în locul corespondențelor de front, un șir de articole obediente, pe gustul cenzurii, Paul Ștefan îi spune, în esență, că războiul nu poate fi o scuză suficient de bună pentru ca un general, fie el și providențial, să bage pumnul în gură opiniei publice și adevărului, și nici pentru ca un om să mintă în numele unor considerente „strategice“.
Las la o parte, firește, și nu din cauză că nu ar exista, aluziile destul de transparente la situația din spațiul public al României comuniste a anului 1975. Ele nu sunt întâmplătoare: cu un an înaintea apariției romanului, cenzura masacrase scenariul filmului după Albastra zare a morții, schimbându-i titlul în Porțile albastre ale orașului, eliminând scene întregi și, mai ales, introducând – fără știrea scenaristului și a regizorului – o scenă „comunistă“, fără nicio legătură cu textul autorului.
E în această reacție față de dictatura antonesciană a tânărului ziarist, a cărui tinerețe e chiar tinerețea autorului, semnul că Marin Preda pune, în opera sa, omul și legea morală deasupra zeului Marte și a tuturor acelor „rațiuni superioare“ – ideologii, filosofii, interese – care au însângerat secolul trecut.