Poeme de Maria Grădinaru
linii
linii ruginite de toamnă
trec prin mine
fără o destinație precisă
deși nu se întrezăresc stații
din când în când te oprești la cafea
e plăcut în vis
dincolo de reguli nu există greșeli
ne iubim fără să așteptăm dimineața
ne iubim ca să te pot scrie
azi am scris un poem autist
scurt
fără muzică
dezinteresat
s-a așezat cuminte
pe hârtie
mai întâi o literă
apoi încă una
și încă una
până când
dintre ele
ai apărut
tu
cu mâinile
în buzunare
fâstâcit
dar fericit
că nu am uitat
nici azi
să te scriu
pe ascuns
mă așez
într-un loc puțin vizibil
aici tăcerea poate fi tăiată
în felii ca un tort aniversar
dar nu sărbătoresc nimic
nu am un trecut
nu am un viitor
doar o singurătate
pe care o împart
celor triști
însă azi
nu e nimeni mai trist
decât mine
éternel retour
prefer să amân începutul
e felul meu de a invoca nesfârșirea
vreau să-mi amintesc de noi
așa cum am imaginat că vom fi
o mie și una de nopți
sunt prea puține
pe lângă toate clipele
în care mă voi reinventa
ca să te pot scrie
nu-i nimic dacă lumea
va vorbi că am iubit mult
tu spune-mi unde ești
ca să știu cât de departe să fug
valizele mele pline cu dragoste
sunt mereu pregătite
pentru direcția opusă
dar poezia
mă apropie
de ea nu mă pot ascunde
și nici nu vreau
Poeme de Florea Burtan
Suntem pedepsiți
Acest tren nu se va opri niciodată,
Lunecă pe șine de lacrimi, spre nicăieri,
Tinerii călători au fața ridată,
Cei bătrâni sunt lipsiți de puteri.
Trece prin zile și nopți, ca un fum,
Nici vântul nu i se pune în cale,
Răbdăm de foame, el își vede de drum,
În urma lui și ultima gară dispare.
Suntem pedepsiți să stăm claustrați,
Ca într-o cușcă, în aceste vagoane,
Unii dintre noi au fost renegați,
Alții – bătuți pe tavan în piroane.
Lumea de-afară privește, oftând,
E mult întuneric în lumina din ea,
Arborii nu mai cresc din pământ,
Sufletul este tras la rindea.
Nimeni nu-ntreabă, nimeni nu știe
Unde se va face vindecătorul popas,
Toți așteaptă să se desprindă din cuie
Mortul cel viu și să capete glas…
Chipul din spatele tău
Îți răsfoia viața, filă cu filă,
Ai răbdat destul, zicea, cu ce te-ai ales?
Ai șlefuit cuvinte, ca pe-o lentilă,
Ai semănat ceea ce e interzis de cules.
Ai vindecat setea, cu râuri și mări,
Ai învins foamea cu ultime pâini,
Nu ai rătăcit pe sinuoase cărări,
Niciodată nu ai ținut lațuri în mâini.
De iubit, însă, nu ai iubit îndeajuns,
Te-ai mulțumit cu scrisori netrimise,
Nu ai așteptat vreodată răspuns,
Ești pedepsit să ai vise, doar vise.
Îți răsfoia viața, filă cu filă,
Avea palmele triste, aripi la picioare.
Îi cerșeai o picătură de milă,
El te sprijinea să nu cazi în uitare…
Cântarul
Năzuia să fie așezat între sfinți,
Se pregătea, cu luare-aminte,
Nu mai visa femei cu plete fierbinți,
Se îmbrăca în mohorâte veșminte.
Se mulțumea cu o fărâmă de pâine,
Cu o umilă cană de apă,
Se lăsa ademenit de ziua de mâine,
Aștepta o altă viață să-nceapă.
Strângea la piept toate rănile lumii,
Se închina pentru vii, pentru morți,
Sta la taifas cu zugravul de chipuri,
Renunțase demult la datul în cărți.
Într-o dimineață, cineva l-a strigat:
Ridică-te, ne așteaptă vestitul cântar!
Locul tău între sfinți e deja ocupat,
Vom vedea dacă n-ai sperat în zadar…