Dacă stăm și socotim, sunt foarte puține romane care să abordeze subiectul evenimentelor din perioada 16-22 decembrie 1989, care au dus la prăbușirea regimului Ceaușescu și la revenirea României pe o orbită democratică. În absența lor, abundă cărțile de tip „Revoluție și reformă“ și „memoriile“ interesate ale unor partici – panți despre care arhivele fostei …

Jurnalul lui Gheorghe Grigurcu a ajuns la cel de-al VII-lea volum, fără ca până acum formula lui să fi fost cumsecade definită de critica noastră. Dicționarul general al literaturii române nici măcar nu menționează acest aspect al creației sale, iar Nicolae Manolescu, în Istoria critică a literaturii române, apreciază favorabil și în trecere doar aforismele …

O plimbare prin istoria limbajelor prozei În recenta mea carte Prozatori români de azi, încheiam capitolul care îi era consacrat cu cuvintele: „Însă ceva-mi spune că nu pentru succesul facil scrie Florin Toma“. Autorul s-a grăbit să valideze mica mea intuiție, publicând o nouă culegere de proze, intitulată Scrisoare din Penumbria, în care își reconfirmă …

Alături de traducerea și editarea integrală a capodoperei lui Dimitrie Cantemir, Imaginea de nezugrăvit a științei sacrosancte, datorate lui Vlad Alexandrescu, Liviu Stroia și regretatului Dan Slușanschi (despre care am scris nu demult), un al doilea eveniment în siajul „Anului Cantemir“ a fost apariția lucrării savantului francez de origine română Ștefan Lemny, intitulată Cantemireștii. Aventura …

Un moment de sinteză Component de bază al ramurii moldave a optzecismului, Lucian Vasiliu a debutat furtunos, în 1981, cu Mona-Monada (pentru care a obținut Premiul Uniunii Scriitorilor) și s-a impus printre protagoniștii momentului poetic cu volumul Despre felul în care înaintez, apărut în 1983. Critica nu a remarcat, din păcate, la timpul cuvenit transformarea …

Opțiuni și certitudini Nicolae Oprea este unul dintre optzeciștii afirmați nu pe filiera cenaclurilor bucureștene, ci pe cea a „Echinoxului“ clujean. Ceea ce înseamnă și că s-a făcut cunoscut mai devreme – debutând în revistă încă din 1972, cu un eseu despre Ștefan Bănulescu –, dar și că traseul recunoașterii sale a fost mai lung …

Așa cum ne-a obișnuit, după un roman – Marea carte a uitării, 2022 –, Gabriel Chifu revine în librării cu un nou volum de poeme. Și tot cum ne-a obișnuit, în Despre petrecerea de sine și alte poezii nu prelungește starea, temele, sonoritățile sau imageria din culegerea anterioară – O viață. Pagini dintr-o epopee efemeră, …

Chiar dacă în literatura română de astăzi nu există măsuri explicite de discriminare a scriitoarelor, nu trebuie să fii feminist(ă) ca să recunoști că mai sunt multe de făcut pentru ca vechea prejudecată a primatului masculin să fie abandonată. Și, dacă în materie de mentalități individuale nu ne putem aștepta la rezultate rapide, ceea ce …

Necunoscutul Cantemir Unul dintre puținele evenimente ale „Anului Cantemir“ – dar ce eveniment! – a constat în noua ediție bilingvă și traducere a manuscrisului Sacro-Sanctae Scientiae Indepingibilis Imago (Imaginea de nezugrăvit a științei sacrosancte), realizată de Vlad Alexandrescu. O ediție critică monumentală, la care au participat, pentru stabilirea textului latin, regretatul Dan Slușanschi și Liviu …

În pofida numărului mare de (relativi) vorbitori de engleză, nu se poate spune că studiile de anglistică și americanistică s-ar afla în prim-planul vieții noastre culturale. Există, desigur, numeroși traducători de valoare și chiar câțiva comparatiști și eseiști, de factura lui George Volceanov, care contează și dincolo de marginile academice propriu-zise ale domeniului. În rest, …

Primul aspect interesant al nuvelei La Grandiflora (1928) este acela că, deși orașul în care scriitorul își localizează povestea nu este numit în text, iar denumirea localului, La Grandiflora, era comună în România interbelică, nimeni nu s-a îndoit vreo clipă – cel puțin în critica noastră literară – că referentul la care trimite universul nuvelei …

În Istoria critică a literaturii române (ediția a II-a, revăzută și revizuită, 2019), Nicolae Manolescu îi face lui Dan Cristea un portret de „ultim mohican al unui gen a cărui ștafetă fusese preluată de critici ai generației 2000 și, din păcate, cu foarte puține excepții, abandonată fără nicio explicație plauzibilă.“ Într-adevăr, volumul Noile cronici de …