Mărturisesc că m-a surprins comoția care a însoțit lansarea volumului de corespondență a lui Lucian Blaga, „Plin mi-e sufletul meu de tine, plin“. Scrisori către Elena Daniello. Și nu atât pentru faptul că trăim deja de ani întregi într-o literatură inertă, lipsită de dezbateri și de o reală piață de idei. Din cele 129 de epistole cuprinse în volum – din care numai 101 au fost adresate, de fapt, Elenei Daniello –, doar 107 sunt inedite. Aproximativ a cincea parte dintre ele, mai fusese publicată și, o știm cu toții, nu justificase așteptările. Încă dinainte de editarea întregului corpus de texte, se știa că ne aflăm foarte departe de revelația provocată de corespondența inedită dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle (Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit), a cărei apariție în 2000 a determinat reevaluarea biografiei eminesciene, în sensul unor observații privind mentalitatea și comportamentul social, neașteptat de modern, al poetului. Era limpede, din cele peste 20 de epistole blagiene care văzuseră deja lumina tiparului, că, indiferent de realitatea relației cu Elena Daniello, scrisorile nu se ridicau nici măcar la înălțimea tragică și tristă a corespondenței cu o altă muză blagiană, Domnița Gherghinescu-Vania.
Trebuie spus că, fără să fie deloc o dezamăgire, „Plin mi-e sufletul meu de tine, plin“ nu aduce vreo revelație, cu privire la existența socială sau artistică a lui Lucian Blaga, în perioada 1950-1960, cât a durat relația epistolară dintre cei doi. Presupunerea (subliniată în repetate rânduri, atât de Ilie Rad, devotatul editor al acestei corespondențe, cât și de comentatorii cărții) conform căreia muza Elena Daniello ar fi provocat „revirimentul“ poetic și filosofic blagian din creația sa postumă e o enormitate. Pe care nu o susțin nici istoria literară, nici conținutul scrisorilor de față. Exegeții operei blagiene au plasat, de obicei, schimbarea de formulă a poetului în volumele „de tranziție“, din anii războiului (Nebănuitele trepte, 1943, și ciclul postum Vârsta de fier – 1940-1944). În corespondența recent apărută, într-o scrisoare de la începutul relației cu Elena Daniello, datată 4 august 1950, Blaga îi trimite o poezie intitulată Cântec sub stele, rugând-o să o introducă în cuprinsul unui caiet inedit de poeme, pe care i-l dăruise anterior. Caietul se intitula Ecce tempus, unul dintre titlurile provizorii alese de poet pentru creațiile sale, pe atunci, interzise. Poezia în cauză, scrisă evident înainte de înfiriparea relației dintre cei doi, se va regăsi ulterior, la ieșirea de sub interdicție, în cuprinsul ciclului postum Cântecul focului. E limpede și că „resurecția“ lirică blagiană este anterioară relației cu doamna Daniello și că poetul obișnuia – cum o făcuse, de altfel, cu muzele precedente – să „recicleze“ erotic creații mai vechi și mai noi, în beneficiul seducției. Faptul că acest ciclu i-ar fi fost dedicat Elenei Daniello nu înseamnă deloc că muza ar fi avut vreun amestec în alchimia poeziilor. A trasa legături de cauzalitate între eros și creația blagiană e o înduioșătoare naivitate.
De altfel, tot de naivitate ține și ridicarea relației poetului cu Elena Daniello la rangul de „mare iubire“, doar pe baza declarațiilor lui Blaga din epistole (căci poetul n-a păstrat scrisorile muzei sale, iar însemnările destinatarei, auxiliare corespondenței, merită un comentariu separat). Filosoful era, fără îndoială, un homme à femmes iscusit, a cărui faimă în materie era, nu doar în Cluj, un secret al lui Polichinelle. Care nu o dată… l-a precedat, cum s-a întâmplat, probabil, și în relația cu Elena Daniello, medic stomatolog și soție a savantului Leon Daniello, medic și profesor, membru corespondent al Academiei Române. Însă relația în sine – dată fiind etatea, educația și statutul social al „actorilor“ implicați (ambii erau căsătoriți), ca și perioada 1950-1960, cu tot cortegiul ei de privațiuni și restricții – a fost la ani-lumină distanță de erosul aprins pe care atât Ilie Rad, cât și comentatorii ediției l-au afirmat, având ca probe doar declarațiile convenționale ale autorului epistolelor. Blaga, la Cluj, o vizita pe femeia iubită de față cu familia acesteia, de câteva ori pe săptămână, avea relații afectuoase și de mentorat cultural cu copiii ei și întreținea relații epistolare – complet neinteresante – și cu diferite rude ale doamnei Daniello. Fervorile erotice și intimitatea, câtă va fi fost, se consumau departe de ochii lumii, în scurte vilegiaturi la Gura Râului sau la Sibiu, în cel mai deplin respect al moralei pudibonde burgheze.
Din acest punct de vedere, așadar, corespondența publicată aici e destul de puțin interesantă pentru biograful de mâine al poetului. Scrisorile lui Lucian Blaga sunt, ca și poezia sa de dinainte de 1938, „făcute“: construite lucid, prudent, reciclând formule care „merseseră“ și înainte (cum ar fi chiar „nebănuitele trepte“, citate într-o scrisoare de început, din 3 august 1950) sau utilizând nonșalant fragmente prelucrate din opera de ficțiune (cum sunt rândurile din aceeași scrisoare, care se vor regăsi cu modificări, arată cu acribie editorul, în romanul postum Luntrea lui Caron). Chiar și egoismul monstruos, care izbucnea în corespondența cu Domnița Gherghinescu-Vania – pe care Blaga o punea să-i îngrijească aparițiile editoriale, deși aceasta îi scria insistent că e grav bolnavă și așteaptă altceva de la el –, este aici redus la cunoscuta manie a poetului de a vorbi numai despre el și despre creația sa.
Aspectul cel mai dezamăgitor al acestor epistole nu este, însă, conformismul burghez, tradus printr-o cumințenie stilistică rareori străbătută de imagini și metafore „blagiene“. Ci „cumințenia socială“ a lui Blaga. Eliminat din facultate și din Academie în 1948, din cauza comunizării totale a studiului filosofiei în România, poetul a fost trimis bibliotecar la Biblioteca Centrală Universitară din Cluj. O decădere pe care, desigur, în numele culturii române, trebuie să o deplângem. Poetul însuși notează într-o scrisoare, sibilinic (ca toate aluziile sale la realitatea socială): „O altă noutate este că mi-am deplasat locul muncii la Bibliotecă. Nu mi s-a dat încă nimic de lucru. Până după concediu. De unde am pornit și unde am ajuns!“ (31 iulie 1951). Însă, exact în acei ani, tinerii săi discipoli din Cercul Literar de la Sibiu erau fie arestați și anchetați (Nicolae Balotă), fie fără loc de muncă (Ion Negoițescu), în timp ce colegii gândiriști se aflau în pușcărie (Nichifor Crainic), în exil sau în catacombe (Va sile Voiculescu). Compătimirii fi rești pentru destinul postbelic nedrept al lui Blaga trebuie să-i punem un bemol, prin comparație cu destinul altor scriitori și intelectuali, morți în pușcării și interziși până la căderea regimului. Lucian Blaga a avut, totuși, un strop de noroc – a ajuns chiar… di rector adjunct al Bibliotecii Universi tare, în 1954 –, în nefericirea colectivă a deceniului stalinist.
Care nefericire aproa pe că nu răzbate, nici măcar sibili nic, în această co respon dență. Poetul nu comu nică deloc cu muza sa, în afara sentimentului și a descrierii obsesive a creației sale, cu excepția unui moment, la începutul anilor 1950, când s-a temut că va fi arestat. Corespondența cu Elena Daniello e mai degrabă un jurnal de creație, în care Lucian Blaga consemnează mersul celebrei sale traduceri a lui Faust, de Goethe, sporirea zestrei lirice și filosofice și, spre final, scandalul provocat de romanul Pe muchie de cuțit!, al ignarului Mihai Beniuc. Altminteri, realitatea socială dramatică a deceniului stalinist aproape că nu pătrunde, nici măcar ca fundal, în texte. Un tânăr care ar citi azi această corespondență ar putea crede că românii au trăit destul de comod (și, repet termenul, de burghez) în cel mai cumplit deceniu al istoriei noastre moderne.
E dezamăgitor și fundalul sentimental al epistolelor blagiene, care, ca stil și sensibilitate, pare opera unui cuminte și imposibil sămănătorist: „Numai spre seară, o boare puternică începe să sufle din înălțimile, cari ar trebui să fie ale eternei amiezi, coborând răcoarea în văi. Când soarele asfințește, s-aude un scârțâit de cumpene la fântâni, căci oamenii își sting vetrele cu apă și cu un adaos de vrajă.“ (scrisoare din 1950). Simpla comparație dintre stilul „liric“ al acestor texte și lirismul adânc al postumelor blagiene arată limpede că a pune pe seama erosului splendida toamnă de creație a poetului echivalează cu a „explica“, asemenea lui Brătescu-Voinești odinioară, Luceafărul prin triunghiul erotic Mihai Eminescu – Veronica Micle – I.L. Caragiale.
Sunt, de altfel, și alte afirmații pe care Ilie Rad – altminteri, priceput custode al memoriei și editor al textelor – ar fi fost mai bine să le fi lăsat pe seama criticilor literari. „Frumusețea literară“ clamată a epistolelor e o iluzie hagiografică: acestea sunt mai mereu cuminți și plicticoase, lipsite de profunzimile poeziei și filosofiei. Adăugarea, în chiar corpusul ediției de față, a însemnărilor Elenei Daniello poate avea cel mult un rol documentar: notele în sine sunt, însă, mediocre și nu spun, despre Blaga cel puțin, decât platitudini. Sunt inutile scrisorile către familia Manta, interviurile cu Elena Daniello (toate edite și de importanță strict publicistică), textele de escortă semnate de Florea Marin și Helene Rodica Daniello, ca și o mare parte din iconografie, fără legătură cu Blaga cel dintre 1950-1960. Pioșenia își are rostul său, dar nu face casă bună cu istoria literară.
Avea dreptate G. Călinescu. Anumite documente ar trebui să fie editate sec, fără efuziuni, în colecții accesibile numai specialiștilor.