E bizar că abia la 34 de ani de la prăbușirea regimului comunist apar primele dovezi ale urmăririi lui Nichita Stănescu de către Securitate. E drept că, la data la care cădea Ceaușescu, poetul era trecut de șase ani la cele eterne și, probabil, nu a existat urgența limpezirii acestui aspect al biografiei sale: alții, cei care se aflau în prim-planul vieții sociale și politice, trebuiau verificați. Însă Nichita Stănescu este cel mai important poet român din cea de-a doua jumătate a secolului trecut, iar numele său a fost deseori rostit, în special în primul deceniu democratic, în legătură cu viața literară din perioada comunistă. Se știa că autorul Necuvintelor n-a fost un opozant al regimului, că a făcut mici gesturi, dacă nu de obediență, atunci de reverență față de puterea comunistă, în special în interviuri pe care a avut imprudența să le acorde într-o stare bahică, în care oamenii ar trebui să evite angajamentele. S-a cerut, în numele acestor mici reverențe, chiar „revizuirea“ lui Nichita Stănescu și eliminarea lui din manuale. „Realizare“ care a survenit acum, sub pretextul „descongestionării“ programei – pardon… curriculei – de bacalaureat.
Nu știu cine este Fabian Anton și care este natura interesului de cercetare ce a generat cartea sa, Nichita și Securitatea. Nu-mi dau seama dacă urmează, după această primă contribuție, o biografie a poetului, o monografie a operei sau o analiză a vieții literare din perioada 1960-1989. Cum legea stabilește explicit cine și în ce condiții poate studia dosarele de la CNSAS, e clar că nu este un amator, iar prefața semnată de Ovidiu Pecican susține și ea această ipoteză.
Însă Nichita și Securitatea nu este ceea ce titlul lasă să se înțeleagă că ar fi. Nu găsim între copertele ei o analiză complexă (eventual) a raporturilor poetului cu fosta instituție de represiune a regimului comunist. Sub acest titlu comercial, cartea ascunde mult mai puțin: și anume, editarea cu adnotări a dosarului de urmărire informativă deschis de Securitate pe numele poetului.
Volumul trebuie luat, așadar, mai curând ca o primă contribuție la elucidarea contextului în care Nichita Stănescu a fost urmărit de Securitate. În afara dosarului de urmărire informativă, editorul a mai atașat o delațiune în care apare (deși marginal) numele lui Nichita Stănescu, care, deși interesantă sub raportul descrierii vieții literare din deceniul 1970-1980, este cu totul neimportantă pentru înțelegerea contextului în care poetul a fost urmărit. Celelalte documente reproduse în addenda (o turnătorie vizându-l pe… Anghel Dumbrăveanu, alte câteva privindu-i pe Sorin Dumitrescu, Andrei Pleșu, gruparea critică de la România literar\ ș.a.) țin de culisele vieții de organizație a Uniunii Scriitorilor. Ca atare, au și nu au legătură cu Nichita Stănescu. În plus, niciunul nu conține, cum nu conține nici dosarul propriu-zis, vreo deconspirare a autorilor lor. Fabian Anton n-a cercetat – sau, poate, n-a găsit – în arhiva CNSAS alte documente privindu-l pe poet, cu toate că, așa cum știm din cazuri similare, multe dintre acestea ar fi de aflat în dosare conexe. Cum ar fi cele ale unor prieteni apropiați sau ale generației optzeci. Care, în pofida iluziilor lui Mircea Cărtărescu, e la fel de plină de turnători și agenți de influență, internă și externă, ca și generația șaizeci.
O primă certitudine: Nichita Stănescu nu a colaborat în niciun fel cu Securitatea. Deși amenință – într-un moment bahic – că va apela la generalul Pleșiță, rezultă limpede, din fiecare document în parte, că nu a făcut-o niciodată. Nu există nicăieri vreo confirmare a unor „convorbiri“ cu Securitatea, de natura celor pe care le găsim în dosarul lui Constantin Noica, bunăoară. Poetul a stat, cu o viclenie pe care numai cei apropiați i-o cunoșteau, la distanță de sirenele instituției, cu atât mai mult, cu cât „beneficiile“ pe care aceasta le putea oferi – plecări în străinătate, funcții, favoruri editoriale – îi erau indiferente.
O a doua certitudine: dosarul editat aici este în mod vădit incomplet. Rezultă aceasta nu numai din caracterul fragmentar al inițiativelor de urmărire a poetului, cât și din analiza biografiei acestuia. Nichita Stănescu a fost un scriitor care a avut, până la moartea sa, relații intense cu scriitori și editori străini, în special (dar nu numai) din spațiul balcanic. A efectuat și călătorii în străinătate: câteva, nu foarte multe, în țări occidentale de primă mână, altele, foarte numeroase, în Balcani, mai ales în Iugoslavia. Adam Puslojić, unul dintre cei mai apropiați prieteni ai poetului, îl vizita la București de cel puțin 3-4 ori pe an. Cu toate acestea, scriitorul sârb abia dacă apare, marginal, de două ori, într-un raport al unui locotenent de Securitate din Timișoara și o turnătorie anexată dosarului propriu-zis. Petru Cârdu, alt scriitor care a contat în cariera iugoslavă a lui Nichita Stănescu, nu există deloc. După cum nu există nici Vasko Popa, cel mai important poet sârb de după cel de-Al Doilea Război Mondial, de origine română și cu studii la București, cu care Nichita Stănescu era prieten apropiat și pe care l-a și tradus în românește. Este, pur și simplu, imposibil ca Securitatea să nu fi fost deloc interesată de raporturile lui Nichita Stănescu – laureat al Premiului Herder, al Premiului „Cununa de Aur“ de la Struga, propus în 1976 la Premiul Nobel de către Asociația Scriitorilor din Iugoslavia – cu străinătatea. E mai probabil ca acest dosar să se afle la SIE și să nu fi fost predat la CNSAS.
După cum este imposibil ca din dosar să lipsească în totalitate relațiile poetului cu contestatarii din generația optzeci. Securitatea, spre deosebire de serviciile democratice, îi urmărea pe scriitori din principiu, fără probe concrete, căutând să identifice cu anticipație orice posibilă coagulare a unor poli autonomi în societatea românească. Este exclus – tocmai pentru că din dosarul editat de Fabian Anton rezultă că Securitatea știa multe despre relațiile lui Nichita Stănescu cu plasticienii (Sorin Dumitrescu, dar și Mihai Bandac) ori cu taberele care se înfruntau la Uniunea Scriitorilor – să lipsească orice fel de informare despre reuniunile din casa poetului, la care participau Traian T. Coșovei, Ion Stratan, Ștefan Agopian, Augustin Frățilă și alți corifei optzeciști, inclusiv unii bănuiți de legături cu „organele“.
O altă certitudine: Securitatea se ocupa intens de fleacuri. Școala sovietică, pe baza căreia fusese construită, își spunea cuvântul în anii 1970-1980, când contextul se schimbase total. Pare neverosimil că temuta instituție de represiune a consumat resurse timp de câteva luni, pentru a o verifica pe inocenta Loreta: o domnișoară destul de liberă, pe care Nichita Stănescu o angajase drept… secretară (spre a afla după vreo jumătate de an că, deși amabilă, nu știe să bată la mașină). Sau că a făcut un întreg plan de măsuri pentru a-i investiga pe… vecinii de palier ai poetului, dintre care unul, diplomat de meserie, îl turnase deja voluntar. Nichita Stănescu, oricât de incredibil pare pentru cei care îi cunosc firea și biografia, a avut chiar instalată aparatură de ascultare în apartament. Ceea ce, dată fiind totala neangajare politică și gesturile culante față de regim și față de mici potentați ai acestuia, este cu totul inexplicabil.
Dosarul său de urmărire, de altfel, este plin de mizerii. Securitatea, neavând practic ce găsi pentru a justifica urmărirea, a adunat în el tot felul de delațiuni, rostogolind informații de la un raport la altul, în încercarea de a da consistență unei aberații. Atrag atenția instituției prietenia lui Nichita Stănescu cu zeul Bacchus și obiceiul său de a risipi bani pe fleacuri (de la alcool la monede antice), întrucât reprezentau slăbiciuni de caracter care, la nevoie, puteau fi speculate. Criza de creație a poetului, după Măreția frigului (1972) și până la Epica magna (1978), este „explicată“ de „exegeții“ Securității prin alcool și… opoziția criticii și a editurilor. Se vede limpede și că temuta instituție era populată în continuare, în anii 1980, de troglodiți și de oameni cu inteligență precară, incapabili să înțeleagă un text publicistic oarecare și dispuși să creadă orice teorie a conspirației. În plus, în dosarul editat de Fabian Anton, nu știe stânga ce face dreapta: sunt savuroase notele informative în care sunt turnați diverși oameni de cultură, despre care noi știm acum că au fost ei înșiși turnători sau ofițeri acoperiți.
Comentariile de subsol ale lui Fabian Anton sunt, din păcate, insuficiente. Nicolae Manolescu, citat de șapte ori în documentele aflate la dosar (și de două ori în aparatul critic) nu beneficiază de nicio notă de subsol. Nici Eugen Simion, de altfel. Mircea Popa, nume care apare într-un raport, este identificat eronat de Fabian Anton drept istoricul literar clujean Mircea Popa, fără legătură cu Nichita Stănescu. În realitate, cel prezentat drept M. Popa și identificat de organele de represiune drept „Mircea Popa“ era… Marian Popa: critic comparatist, nu întâmplător citat acolo. Ș.a.m.d. În general, notele de subsol ale editorului atestă o cunoaștere superficială a vieții literar-artistice din deceniile 1970-1990.
În final, rămâne o singură întrebare: acesta era, totuși, Nichita Stănescu? Și un răspuns, cel dat de Ștefan Aug. Doinaș, la o anchetă literară: „Singurul păcat al lui Nichita Stănescu a fost crima săvârșită față de sine însuși: distrugerea sistematică a carcasei care-i asigura superbul exercițiu al spiritului.“