Nu e deloc simplu, dacă nu ești cu totul lipsit de sensibilitate, să scrii o cronică literară despre recentul volum al Anei Blandiana, Mai-mult-ca-trecutul. Un jurnal al perioadei de interdicție prin care poeta a trecut – cu mai multe peripeții decât le-ar plăcea detractorilor ei – între 31 august 1988 și 12 decembrie 1989, textul acoperă, totodată, și ultimele luni din viața defunctului regim comunist. Cel care provocase interdicția și față de care Blandiana s-a aflat, pe parcursul ultimului deceniu mai ales, într-o tot mai pronunțată opoziție. O perioadă care, în sine, a produs nenumărate consecințe asupra fiecăruia din noi, de la mici drame (absența strictului necesar pentru trai, frigul, lipsa energiei electrice) până la tragedii (demolarea orașelor și satelor, restrângerea liber tăților, decese provocate de absența medicamente lor etc.).
Însă nu acesta este motivul principal pentru care, cum spuneam, este dificil să scrii o cronică. Nici amănuntul că avem de-a face cu un jurnal, iar nu cu un text de ficțiune nu este de natură să ridice probleme: literatura a „înghițit“ demult textele nonfictive, iar critica le-a deslușit poetica și structurile. Jurnalul Anei Blandiana nu face excepție, sub acest aspect, deși modalitatea autoarei este una aparte. Scriitoarea nu notează totul sur le vif, direct pe carnete. După cum mărturisește ea însăși nu o dată în text, pentru anumite perioade în care nu scrie în carnet, se folosește de notițele pe care le face preventiv și de memoria ei, fără îndoială, acutizată de încercarea prin care trece.
Interdicția pronunțată în august 1988, când rubrica de autor Atlas din România literară este suprimată, nu a fost prima din cariera scriitoarei. Însă, spre deosebire de primele două (pronunțate înaintea debutului literar „mare“), cea din 1988 survine într-un context mult mai periculos. Este cauzată de scandalul provocat de o carte pentru copii și de un personaj, motanul Arpagic, în care unii l-au văzut, caricaturizat și batjocorit, pe însuși Nicolae Ceaușescu: ce-i drept, exista o scenă ce părea că ia în râs faimoasele „vizite de lucru“ ale „șefului statului“. Punerea la cale a autorilor interdicției era, totuși, evidentă și îngrijorătoare, mai ales că survenea la puțin timp după interdicția anterioară, ce fusese provocată de faimosul grupaj de poezii din „Amfiteatru“. În 1988, Blandiana a perceput corect, din prima clipă, gravitatea situației, care avea desigur de-a face cu înăsprirea generală a condițiilor din ultima parte a regimului ceaușist, însă nu era o consecință directă și inevitabilă a acestora. Interdicția o privea atât pe ea cât și pe acei scriitori aflați pe baricadele adevărului estetic. Cum scriitoarea era, potrivit normelor de atunci, o liber-profesionistă, nefiind angajată undeva și dedicându-se exclusiv literaturii, interdicția era de două ori periculoasă: mai întâi, pentru că o lipsea de posibilitatea de a publică, iar apoi, deoarece o priva de mijloacele de existență. Împreună cu soțul ei, Romulus Rusan, scriitor și publicist, Ana Blandiana se trezește peste noapte, practic, aruncată de regim în ape necartografiate.
Jurnalul i se relevă, în aceste condiții, ca un colac de salvare. Nu ca un succeda neu de literatură, pe care poeta o scrie în continuare (e vorba, în principal, de volumul Arhitectura valurilor, care va vedea lumina tiparului în 1990, după prăbușirea comunismului, și de romanul Sertarul cu aplauze, apărut și el în 1992). Nici, asemenea altor scriitori, ca Ion D. Sîrbu, ca literatură cu circulație restrânsă în cercurile de prieteni: Blan diana respectă ardelenește regula confidenția lității, păstrând jurnalul pentru sine.
Și atunci, ce este acest jurnal masiv și minuțios?
El începe prin a fi o platoșă. Transgresând realitatea interdicției, scriitoarea începe un proiect literar nou, inclusiv ca modalitate, menit să consemneze ce se întâmplă cu ea, cu lumea ei și, implicit, cu lumea de afară. În refugiul modest de la Comana (prilej de multă mitologie, după 1989, pe care jurnalul o demontează implacabil) sau în locuința bucureșteană, scriitoarea notează cu acuitate de seismograf evoluția „cazului“ său. „Acul“ care oscilează pe pagina de hârtie consemnează însă (și) cutremurul de afară. Din acest punct de vedere, textul început de Ana Blandiana ca o „armură“ care să-i protejeze sufletul și spiritul de realitatea odioasă a interdicției, a tentativei de anulare – căci interdicția nu însemna „numai“ retragerea dreptului de semnătură: ea cuprindea și retragerea cărților autoarei din librării și din bibliotecile publice, ba chiar din cele private, în special a volumului incriminat, Întâmplări de pe strada mea, din 1988 –, devine o uriașă frescă a dezastrului social, provocat de dictatura ceaușistă. Este, probabil, dacă nu cel mai amplu, atunci cu siguranță cel mai minuțios și mai pătrunzător tablou al finalului de regim comunist în România. Spre deosebire de alți confrați care țin jurnal în această perioadă – și mă gândesc din nou la Ion D. Sîrbu –, Ana Blandiana este o scriitoare de prim-plan, recunoscută în țară și în străinătate, și un om tânăr, care călătorește mult. Observațiile ei despre degradarea societății românești nu se bazează pe ascultarea posturilor de radio străine și pe scurte plimbări în oraș, ci mai ales pe străbate rea țării și a numeroase straturi sociale. Lumea satului românesc, cunoscută prin „imersiunea“ giurgiu veană de la Comana și verificată prin călătorii în țară (la Blăjel, de pildă, în Transilvania), se înfățișează ca o radiografie a absurdului comu nist. Țăranii cărora li s-a luat pământul sunt acum mutați cu forța la bloc, spre a li se lua și modestele curți, în timp ce ei înșiși sunt trimiși să lucreze în fabrici în care mai mult se stă, iar aprovizionarea cu pâine sau cu strictul necesar trebuie făcută… la oraș. În același timp, lumea satului este bulversată de o nouă burghezie roșie: diverși conducători de întreprin deri sau activiști proveniți din lumea satului își ridică la țară vile de neam-prost, sfidătoare la adresa sărăciei generale și a pretențiilor egalitariste ale regimului. Regim care începuse prin a trimite burghezia și țărănimea înstărită la Canal și sfârșea incapabil să lupte împotriva hoților din sânul Puterii însăși.
Mai-mult-ca-tre cutul este și o excepțională frescă a lumii literare româ nești din 1988-1989. O lume care privea cu atenție evenimentele din jur, produse de perestroika lui Gorbaciov, însă părea incapabilă de acțiune. Ana Blandiana consemnează în jurnal fapte cunoscute istoriei literare – gesturile de frondă ale lui Mircea Dinescu, puținele memorii și scrisori adresate președintelui Uniunii Scriitorilor sau lui Nicolae Ceaușescu –, însă dintr-un unghi până acum inaccesibil acesteia. Rolul lui Gogu Rădulescu în raport cu gruparea estetică, de pildă, subiect de fabulație pro și contra după 1989, este elucidat cu amărăciune, Ana Blandiana relatând câteva dintre reuniunile toxice de la Comana și opiniile deloc stimabile ale fostului demnitar stalinist, trecut de Ceaușescu într-o funcție mai mult decorativă. În general, întâlnirile scriitoarei cu colegii, în această perioadă grea, sunt scene de roman care ne dezvăluie alte și alte aspecte ale lumii literare românești: comportamen tele aberante ale unor redactori sau ale conducerii breslei, dezinteresul pentru tragedia generală al optzeciștilor, colcăiala turnătorilor și politrucilor, frica tuturor, optimismul inepuizabil al lui Nicolae Manolescu și curajul nebunesc al lui Mircea Dinescu, mecanismul zvonurilor dirijate și multe altele. Din acest punct de vedere, jurnalul este o sursă fundamentală pentru oricine este interesat de lite ratura contemporană.
Dar mai există un palier al acestui volum, care n-ar fi drept să scape neremarcat. Platoșa și seismograful se transformă, la un moment dat, în adăpost. După ce interdicția a părut că trece, pe la jumătatea lui 1989 – prin apariția în colecția „Biblioteca pentru toți“, într-un tiraj de neimaginat azi, a volumului antologic Poezii, cu o prefață de Eugen Simion și incluzând un ciclu de inedite –, Ana Blandiana a constatat că se întoarce în conti nuare la jurnal. Scrie, la Comana sau la București, în carnete și transcrie de pe notițe în zilele în care, aflată în călătorie, nu poate ține jurnalul la zi. Adăpostul acesta textual o face nu numai să se simtă liberă pe pagina de hârtie, ci și capabilă de introspecție. Scriitoare se interoghează pe sine fără menajamente, punând în pagină (deși cu o transilvană pudoare) observații tranșante despre firea sa și a lui Romulus Rusan, despre relația lor de dragoste, despre raporturile complicate pe care le întreține cu sora sa, cu familia, cu prietenii. Însă, mai presus de toate, ne reține atenția ceea ce spune scriitoarea despre literatură. Ni se relevă o Ana Blandiana pentru care scrisul este totul și pentru care niciun gest politic, oricât de curajos, nu valorează în timp cât o operă. Se „biciuie“ pe sine – și-și „biciuie“ și soțul – pentru ca această operă să se edifice, împotriva tuturor opozițiilor. Mai-mult-ca-trecutul devine, încetul cu încetul, un adevărat imn înălțat Literaturii, unica zeiță căreia scriitoarea i se supune.
Ar mai fi multe de spus despre această carte formidabilă. Născută dintr-o mare suferință, aceea de a nu se mai putea exprima public, ea a devenit, prin forța istoriei, dar și prin tăria personalității Anei Blandiana, un tulburător jurământ de credință în eternitatea cuvântului.