Am ezitat mult înainte de a deschide volumul Destinatar: Corneliu Ștefanache. Corespondență inedită. M-a reținut nu atât faptul că destinatarul epistolelor editate aici a fost unul dintre acei scriitori care, fără să publice neapărat texte infamante, s-au aflat mai mereu în preajma regimului comunist și, în consecință, au avut „funcții“. Activitatea de redactor la Radio Iași (între 1956-1962), cursurile urmate la faimoasa Academie „Ștefan Gheorghiu“ (între 1962-1964) și un stagiu de activist al Comitetului Regional P. C. R. Iași (1964-1966) l-au propulsat pe Corneliu Ștefanache, în 1966, ca secretar responsabil de redacție la revista „Cronica“ și, din 1972, ca redactor-șef la „Convorbiri literare“. Scandalul – insuficient elucidat – de plagiat legat de romanul Miezul și coaja (1975) i-a atras mazilirea din funcție, în 1976, însă în 1979 a revenit ca director adjunct și, din 1982, ca director al Bibliotecii Centrale Universitare „Mihai Eminescu“ din Iași, funcție în care a stat până la pensionare, în 1999.
Mai presus de acestea, stătea faptul că literatura lui Corneliu Ștefanache nu mi-a spus niciodată nimic. Și nu a spus, în epocă, nici criticilor literari relevanți. Prozele sale scurte (din Cercul cu ochi, 1968), urmate de multele romane „proble ma tice“, în spiritul epocii, cum ar fi Zeii obosiți (1969), Paralele și Dincolo (1970), Ziua uitării (1972), Așteptarea aproapelui (1974) ș. a., nu s-au bucurat de sufragii la apariție și nu trezesc nimănui emoții nici astăzi.
Însă ar fi fost o eroare să nu citesc acest volum destul de consistent, editat postum de Lucian Vasiliu. Chiar dacă nu îl repoziționează pe Corneliu Ștefanache în ierarhia literară, corespondența face lumină asupra unor împrejurări și deschide căi de acces către o epocă, aceea a anilor 1966-1989 – cu unele prelungiri după această dată –, dezvăluind câte ceva din viața cotidiană a unui destul de influent scriitor de provincie. Nu în ultimul rând, oferindu-ne crâmpeie din existența unor interlocutori, câteodată, mai importanți din punct de vedere literar decât destinatarul.
La prima vedere, lista cores pondenților lui Corneliu Ștefanache, menționată chiar pe coperta volumului, este impresionantă: Nicolae Balotă, George Bălăiță, Augustin Buzura, Mircea Ciobanu, Ștefan Aug. Doinaș, Alexandru George, Mircea Iorgulescu, Adrian Marino, Ion Negoițescu, Constantin Noica, Alexandru Paleologu sau Marin Preda se află printre cei care îi scriu prozatorului ieșean. Nu toți, desigur, o fac sistematic, cu unii dintre aceștia corespondența (cel puțin cea editată aici) rezumându-se la două-trei epistole sau la câteva scurte mesaje fără însemnătate, cel mai adesea, legate de calitatea redac țio nală avută la un moment dat de către destinatar. Este cazul scrisorilor primite de la Nicolae Balotă, George Bălăiță, Mircea Ciobanu, Constantin Ciopraga, Dana Dumitriu, Ștefan Aug. Doinaș, Alexandru George, Romulus Guga, Dumitru Micu, Ion Negoițescu, Alexandru Paleologu, Liviu Petrescu, Radu Petrescu, Marin Preda, Marin Sorescu, Petre Stoica și alții.
Nucleul corespondenței este constituit, de fapt, din două „calupuri“ substanțiale, conținând scrisorile primite de Ștefanache de la Mircea Iorgulescu și, respectiv, de la Adrian Marino, care pot fi considerați, fără discuție, prieteni (cel puțin de corespondență) ai autorului, cu care schimbă mesaje numeroase, relativ regulat, pe un spațiu de timp foarte lung. Cu Iorgulescu, schimbul de misive începe în 7 august 1968 și se încheie în 2 aprilie 1994, în timp ce corespondența cu Marino debutează în 9 mai 1965 și ia sfârșit în 10 februarie 2005, acesta din urmă fiind și cel mai vechi dintre expeditorii cuprinși în volum. Cele două corespondențe se întretaie, firește, cu altele: cu Alexandru Dima (adversar al lui Adrian Marino), cu Augustin Buzura (care ocupă un loc special în registrul prieteniilor literare ale lui Ștefanache), cu Alexandru George sau Constantin Ciopraga.
Alături de acest nucleu, sunt de consemnat relațiile epistolare cu Noica, firește, în care filosoful își urmărește, pe tărâm ieșean, temele sale de după revenirea în viața publică, cu Alexandru Paleologu, mai restrânsă, deducem dintr-o scrisoare, decât va fi fost relația de amiciție propriu-zisă, și chiar cu fantascul Marin Mincu, intempestiv, orgolios și irascibil și în scris, încă înainte de a însemna ceva în viața literară.
Majoritatea epistolelor, și cele ale corespondenților mai sistematici, și cele întâmplătoare, sunt legate de activitatea redacțională a lui Corneliu Ștefanache. Care, în lumina acestor relații epistolare, chiar în absența scrisorilor trimise de prozator, pare a fi fost adevărata sa vocație. Realitatea este că alegerea literaturii (după flirtul de câțiva ani al scriitorului cu activismul de partid) s-a petrecut după 1964, într-o perioadă de dezgheț în care literatura își revenea după marasmul realismului socialist, în care se refăceau legăturile cu tradiția interbelică și cu lumea. Publicațiile literare – în cazul lui Ștefanache, mai întâi „Cronica“, apoi „Convorbiri literare“, unde a fost cu adevărat un înnoitor – începeau să joace un rol mai însemnat și să capete profiluri distincte, în funcție de personalitatea celor care le conduceau.
La „Cronica“, publicație apărută în 1966 și în care rolul lui Corneliu Ștefanache a fost mai degrabă secundar, inițiativele sale – pe care le deducem în special din scrisorile lui Adrian Marino – sunt mai greu de decelat în paginile revistei, cu excepția cooptării unor semnături de prestigiu. Dar, venit la conducerea „Convorbirilor literare“, după un început modest al revistei sub o altă direcție, Corneliu Ștefanache a dat publicației ieșene un profil și un format distincte în epocă. După cum îi spune Marino într-o epistolă, ideea nu este să facă încă o revistă regională, care să publice numai scriitori din Iași sau din Moldova. Ci una care să dea seama de valorile universale, din punctul de vedere al tradiției îndelungate, de primă însemnătate, a Iașilor. În acest sens, Ștefanache stabilește mai întâi, ca factor distinctiv, exclusivitatea literaturii: spre deosebire de celelalte publicații, care erau mai mult sau mai puțin niște magazine culturale, „Convorbiri literare“ a fost o revistă dedicată strict literaturii. În al doilea rând, noul redactor-șef a oferit rubrici, în paginile ei, nu doar ieșenilor sau celor originari din Iași (cum era Adrian Marino: cu Alexandru Piru, alt nume mare ieșit în 1959 de la index, nu a avut succes), ci și scriitorilor importanți din țară. Cu un accent binevenit asupra colegilor de generație șaizecistă – iar aici relația epistolară cu Mircea Iorgulescu a jucat un rol important, criticul servind nu doar drept ghid, ci și de legătură –, a interbelicilor reveniți în actualitate după „dezghețul“ dejisto-ceaușist și a literaturii universale.
Ștefanache este conștient, deducem din replicile pe care le primește de la unii corespondenți, de scăderea dramatică a nivelului literar al Iașilor, în urma epurărilor din perioada stalinistă și a înlocuirii – inclusiv la universitate – a valorilor cu diverși activiști și scriitori improvizați, produse ale realismului socialist. Chiar dacă romanele sale nu conving critica (Marino este particularmente precaut în a-i explica rezervele sale, de pildă), Ștefanache participa, tematic cel puțin, la denunțarea „abuzurilor“ din „obsedantul deceniu“: temă nu doar la modă, ci care garanta și situarea de „partea bună“ a baricadei literare.
Mircea Iorgulescu ne oferă, prin scrisorile sale, dincolo de spectacolul prieteniei, și un alt amănunt: poziționarea față de literatura din țară a exilului, după 1989. Prozatorul, cum spuneam, a rămas în funcția de director al Bibliotecii Centrale Universitare „Mihai Eminescu“ din Iași și după 1989. Caz destul de rar, căci în general conducerile s-au schimbat, în primele zile ale lui 1990, de sus și până jos. Mircea Iorgulescu comentează tot mai acid – și, trebuie să recunosc, mai lucid – situația din perioada 1990-1994, când Ștefanache îi trimite rânduri (citate de Iorgulescu) în care-și manifestă nemulțumirea față de „lipsa de solidaritate a exilului“. În realitate, corespondentul, mai întâi parizian, apoi münchenez, face observații tot mai ascuțite atât cu privire la viața literară, cât și referitor la diferențele dintre România și Occident. Probabil de aceea relația epistolară încetează cu șapte ani înainte de trecerea criticului la cele eterne.
În întregul ei, corespondența – editată atent, cu utile decodări de context, de către Lucian Vasiliu – e un izvor savuros de stiluri, formule și… „temperaturi“ epistolare, mergând de la ceremonios-protocolar până la involuntar-absurd. Totodată, și o deschidere către istoria anecdotică a vieții literare, văzută dintr-un punct de observație ex-centric, pentru a cărui revenire la nivel național destinatarul a lucrat mult și cu folos. Păcat că, exceptând un singur text (adresat uitatului, azi, Laurențiu Fulga), nu s-a păstrat nimic din scrisorile expediate de Corneliu Ștefanache.