Trei sunt, în opinia mea, factorii perturbatori care afectează paradigma romanului contemporan, nu numai în literatura română. În primul rând, diminuarea considerabilă a lecturii literare. Se citește în continuare, se citesc cărți și publicații deopotrivă, însă ponderea ficțiunii a scăzut dramatic, în raport cu situația din urmă cu câteva decenii. Diminuarea lecturii literare afectează în mod diferit genurile și speciile. Critica și mai ales istoria literară nu se mai citesc deloc, în timp ce eseul – mai cu seamă cel inter- și trans-disciplinar –, da. Poezia a devenit un gen de nișă, a cărui exiguitate textuală îi permite să supraviețuiască (fie și prin simulacre) pe mediile de socializare. Acolo unde proliferează o confuzie: aceea conform căreia, dacă abaterea stilistică de la norma limbii comune caracterizează poezia, orice discurs care se abate, oricât de puțin, de la normă ar fi poezie. Este ceea ce cred, în imensa lor majoritate, poeții noștri mai tineri. Însă, de bine, de rău, lirica mai trăiește în literatura noastră. Proza și în special romanul sunt afectate de scăderea timpului consacrat lecturii și de concurența altor medii care satisfac nevoia de narațiune a omului: televiziunea, publicitatea, canalele media de tip YouTube sau Instagram ș.a. Romanul, ca text, este definit de complexitate: două dintre diferențele structurale față de proza scurtă, conform studiului mai vechi al lui M. A. Petrovski, Morfologia nuvelei, sunt caracterul centrifug – romanul își proiectează în exterior semnificațiile – și multitudinea personajelor clar și integral conturate – în timp ce nuvela sau povestirea au, de regulă, doar câte unul singur. De cele mai multe ori, deși nu este neapărat un criteriu structural de definiție a speciei, romanul este un text amplu, de sute de pagini. Acest tip de text este obligat acum să performeze într-o lume tot mai grăbită, în care foamea organică de narațiune a omului poate fi satisfăcută imediat, prin intermediul unor mijloace mediatice accesibile pe telefonul pe care fiecare îl poartă cu sine. Amenințarea din partea altor medii nu este teoretică și virtuală: asistăm în anii din urmă (în special în România, unde telefonul mobil ține loc de… multe) la o adevărată hecatombă a romanului. Aceasta, în pofida aparențelor care indică faptul că se scriu și se publică în continuare multe romane. Tirajele, chiar în comparație cu cele ale romanelor traduse din alte literaturi, sunt însă în continuă scădere. Complexitatea lor e și ea în suferință: tot mai multe romane, în special cele scrise de „noiiveniți“ pe teritoriul literaturii, se rezumă la convingerea naivă că „viața mea e un roman“, atunci când nu încearcă, la fel de primitiv, să concureze filmele porno, noir sau fantasy de categoria B, din cele disponibile pe tot mai multele canale de televiziune consacrate exclusiv difuzării de filme. Atunci când pseudocriticul tânăr îi spunea, cu mai bine de un deceniu în urmă, lui Nicolae Manolescu: „Noi nu mai citim romane mai lungi de 200 de pagini“, respectivul sintetiza, fără să știe, condiția cititorului obișnuit, într-o civilizație a publicității, știrilor reale sau false și clipurilor video.
A doua amenințare vine din interiorul societății însăși. Este vorba de fenomenul, deja documentat de mai bine de un deceniu și jumătate – mai exact, de la precedenta criză economică și financiară mondială, declanșată în 2008 –, al diminuării și chiar dispariției „clasei de mijloc“, adică a burgheziei. Mondializarea și civilizația postindustrială produc, se pare, o creștere simultană a numărului celor extrem de bogați (SUA au depășit de vreo două decenii cifra de un milion de milionari) și extrem de săraci. Ambele, pe seama clasei de mijloc. Dacă urmările acestei implozii a burgheziei în plan social sunt vizibile, se bucură de mai puțină atenție consecințele în plan cultural și literar. Care asupra romanului modern vor fi devastatoare, întrucât acesta este, ca specie, creația burgheziei. El a înlocuit în sistemul de genuri și specii al literaturii, după cum a arătat Hegel, epopeea, devenită caducă atunci când grupul social care a promovat-o, aristocrația, ca o consecință a revoluțiilor liberale de după 1789, a cedat locul în societate burgheziei. Nu doar că, în urma diminuării clasei de mijloc, s-a redus numărul cititorilor de roman: finalmente, literatura este conservatoare (în sens spiritual), nevoia de narațiune nu se rezumă la un grup social sau altul, iar romanul este specia dominantă de cel puțin un secol. Cititori de roman mai sunt și vor mai fi, un timp. Ceea ce se estompează până la dispariție sunt valorile burgheze care au dat naștere romanului: meritul individual (care a cedat locul drepturilor apriorice pentru toți și unui „comunitarism“ destul de comunist în esența sa), onorabilitatea (înlocuită pe nesimțite cu eficiența economică a persoanei), inițiativa (substituită de falsul „voluntarism“), ca să nu mai vorbim de valori desuete ca amabilitatea, politețea sau buna-cuviință. În absența sistemului de valori burgheze, romanul este greu, sau, mai bine zis, imposibil de conceput. Tentativele realist-socialiste, de la Les Communistes al lui Louis Aragon (6 vol., 1949-1951) la Așa s-a călit oțelul, de N. A. Ostrovski (scris între 1930-1936, tradus în românește în 1949), sunt ridicole nu numai prin falsificarea realității, ci și prin tentativa de înlocuire a valorilor burgheze cu un set de „valori proletare“ care sunt pură demagogie. Nu altfel arată tentativa actuală de înlocuire a valorilor clasei de mijloc, în romanele actuale, cu succedanee de tipul „valorilor ecologiste“, al „filosofiei feministe“ sau al „eticii postcolonialiste“. Toate aceste concepte stângiste se potrivesc ca nuca-n perete cu poetica romanului, specie născută odată cu liberalismul și cu burghezia care au creat democrația modernă.
În fine, cea de-a treia amenințare asupra căreia simt nevoia să mă opresc aici – căci sunt mai multe, spațiul nu-mi permite să le evoc pe toate – vine din interiorul politicii. Deriva către extrema stângă a intelighenției occidentale din anii 1960-1980 se traduce astăzi printr-o clasă politică al cărei discurs e dominat de corectitudinea politică, indiferent de culoarea afișată. Corectitudinea politică este o amenințare mortală la adresa romanului, întrucât tinde să-i anihileze principala caracteristică, și anume, dinamica. Romanul modern a fost specia care a înfățișat, pentru prima dată în istoria literaturii, omul și societatea în devenirea și transformarea lor. Spre deosebire de romanul medieval, de pildă, care nici nu e un roman propriu-zis (ci un basm sau o epopee, adesea versificate), romanul modern înfățișează omul în transformările sale. Începând chiar cu Don Quijote (1605) al lui Cervantes. Ortega y Gasset a arătat demult cum, de fapt, romanul scriitorului spaniol configurează mutația paralelă a celor două personaje care îl animă: Don Quijote se transformă, încet-încet, în Sancho Panza, pe măsură ce și Sancho Panza devine un neașteptat Don Quijote. Romanul englez de la finalul secolului al XVIII-lea și cel francez din secolul al XIX transpun ideea de tran sformare din plan individual în plan social. De atunci încoace, romanul a devenit o specie a dinamicii umane și sociale, că reia, în numele realismului, nimic – îm – bogățirea, zgârcenia, discri minarea, exploatarea, crima, adulterul, incestul etc. – nu îi este interzis. Procesele morale dresate împotriva unor romane din secolul al XIXlea, în special în Franța, au consfințit libertatea speciei, a cărei morală artistică nu trebuie confundată cu cea curentă și, cu atât mai puțin, cu moralizarea. Corectitudinea politică a început bine, după cel de-Al Doilea Război Mondial. E revoltător, într-adevăr, să îi numești pe oameni cu cuvinte jignitoare ori să le refuzi drepturile în temeiul culorii pielii ori al religiei lor. În ultimele două-trei decenii, însă, corectitudinea politică a derapat de la temeiurile ei bune și a devenit un adevărat instrument de teroare iacobină a extremei stângi, împotriva adversarilor ideologici, dar mai ales a intelectualilor independenți. Cenzurarea și boicotarea romanelor clasice, de pildă (de la Robinson Crusoe, al lui Daniel Defoe la Pe aripile vântului, de Margaret Mitchell), ne plasează în plin Orwell, mai ales că e realizată… în numele libertății câștigate odată cu bătălia pentru Lolita lui Nabokov. Scoaterea de la naftalină a unor prozatori lipsiți de valoare – cum a fost, la noi, biata Sofia Nădejde –, în temeiul „actualității“ lor tematice, lipsește critica și istoria literară de orice rațiune și prăbușește romanul. A cărui relevanță, ca specie, nu rezidă nici în tematică, nici în actualitate. Ce e „actual“, în fond, în aventurile erotice mediocre ale doamnei Bovary?! Nu sunt, în concluzie, optimist cu privire la viitorul romanului, așa cum îl știm noi. Din fericire, specia (spre deosebire de simulacrele cu care se dorește a fi înlocuită) are o calitate aparte: posibilitatea nesfârșită a relecturii. Un roman bun nu e o istorioară de unică folosință, ci o lume. Vom reciti romane clasice, la fel cum ascultăm Bach, Debussy sau Beatles, nu rap.
(Acest text a fost prezentat la Colocviile Romanului Românesc, Alba Iulia, octombrie 2023)