Lirismul livresc al intelectului
S-a remarcat, nu mă îndoiesc, hărnicia editorială neobișnuită a lui Horia Gârbea, scriitor nu doar polivalent – poet, prozator, dramaturg, critic și eseist, traducător –, ci și de o mare productivitate. Nu cunosc mulți scriitori contemporani care să publice două-trei volume pe an și, chiar dacă nota definitorie a acestor apariții este exiguitatea, faptul că sunt în genuri diferite atestă o remarcabilă polivalență auctorială.
După ce volumul de poezii precedent, Amintiri cu poduri (2021), s-a bucurat de un frumos succes de public și critică, Horia Gârbea a revenit anul acesta cu încă o culegere, intitulată ușor provocator De 12 lei iarbă. Cititorul neprevenit va înțelege, mai mult ca sigur, altceva din această aluzie: cei care îl cunosc pe autor știu, însă, că altul este vehiculul care îi întreține combustia și, prin urmare, semnificațiile titlului trebuie căutate în altă parte.
În fapt, De 12 lei iarbă reprezintă o întoarcere cu 180 de grade a lui Horia Gârbea, în raport cu direcția din volumele precedente, Pisica din Kavala (2019) și Amintiri cu poduri. În acestea, el îndrăznise să își exploreze mai serios, poate pentru prima dată în bogata sa carieră poetică, interioritatea. Să își disece fantasmele, să își asume spaimele și să își devoaleze, transpuse în poem, bucuriile.
În De 12 lei iarbă întâlnim, însă, un surprinzător poet al li ris mului livresc, al parabolelor „orientale“ și al contemplării sa piențiale a neajunsurilor se-nec tuții: „șase maimuțe/ scriu pe șase computere/ șase milioane de ani/ după numai trei milioa ne de ani/ prima din stânga/ a clăm pănit sonetul 66 de shake-speare/ dar cine va sta să-l caute/ între miliardele de fișiere/ tocmai pe acela cu sonetul// […] am înțeles mai târziu/ acele maimuțe/ își doreau cu ardoare/ să găsească pe undeva/ șase com putere/ pentru a scrie în grabă/ propriile lor fantezii/ mai colorate și mai frumoase/ decât orice sonet de shakespeare/ decât oricare dintre poemele mele.“ Însuși poemul titular, care deschide culegerea, este o meditație pe tema destinului, pe care însă Horia Gârbea nu o colorează în tonuri proprii, ci în cel al Psalmistului: „am întrebat ce este aceea/ și doamna horticultoare/ mi-a răspuns că este doar iarbă/ că se poate cumpăra/ pentru pisicile care vor să pască/ și costă doar 12 lei// m-am bucurat/ că pisicile mele vor paște/ iarbă gata cres cută/ de obicei luam un amestec/ de pământ și semințe/ care încolțeau încet-încet/ e frumos că s-a gândit cineva/ la pisicile doritoare uneori/ și de iarbă proaspătă/ de aceea să nu îmi/ puneți deasupra/ o lespede cenușie/ pe care să scrieți/ un vers îndoielnic/ ci să plantați iarbă verde/ toate pisicile/ din împrejurimi/ sunt invitate să vină/ și să pască pe gratis.“
Tot ca o contemplație a unor adevăruri imuabile, exterioare ființei poetului, sunt construite și meditațiile pe tema poeziei înseși: „– la ce sunt buni poeții/ m-a întrebat un copil/ – dar fotbaliștii la ce sunt buni/ i-am răspuns/ dar tenismenii/ dar jucătorii de snooker/ […]// oamenii nu sunt mereu/ veseli și bucuroși/ uneori au o tristețe nelămurită/ și atunci e bun un poet// copilul a înțeles/ poeții îi fac veseli/ pe oamenii triști/ așa cum fac clovnii/ – aproape ai înțeles am zis/ dar e invers/ oamenii triști îi întristează și pe poeți/ și dacă tristețea se împarte/ e mai lesne de suportat.“
Cum se poate observa, ludicul lui Horia Gârbea este rece și intelectual, iar adevărurile gnomice din poezia clasică sunt mai mereu răsturnate logic, într-o perspectivă tragicomică asupra existenței. Perspectivă pe care poetul, parcă temător să-și deschidă sufletul, o sugerează sau, și mai des, o înscenează: „mi-am ales și eu calea/ am deschis o fabrică de scobitori/ în fiecare zi mașinile mele puternice/ taie capetele/ unui milion de chibrituri/ le ascut și le pun/ în cutii de carton// milioanele de capete retezate/ le vând unei uzine de artificii/ iar de crăciun/ cerul se luminează/ de minunate explozii/ toți scriitorii de povești/ văd luminile colorate/ din mansardele lor/ și își notează grăbiți în jurnale:/ fetița cu chibrituri/ c’est moi.“
În De 12 lei iarbă, avem, așadar, un Horia Gârbea capabil să-și schimbe brusc umoarea pentru a ne livra – sub zodia meditației întristate asupra destinului sau artei – spectacolul, fascinant câteodată, incitant mai mereu, al unei inteligențe reci ce mânuiește cu dexteritatea prestidigitatorului măștile poeziei.
Anale de familie
Firește că, publicând într-un an cât alți scriitori în zece, autorul Căderii Bastiliei a ajuns deja la etatea memoriilor. Pe care le scrie tăios, limpede și fără ezitare, cu pecetea stilului său inconfundabil (dar și cu parcimonia care caracterizează toate aparițiile sale editoriale), într-un volum intitulat O săgeată arzând. Istorii de familii și alte amintiri.
De prisos să spun că amintirile grupate aici nu alcătuiesc –, iar Horia Gârbea nici nu pretinde asta – niște memorii solemne, oglindind trecerea scriitorului prin timp și con struindu-i o imagine favorabilă în posteritate. Nota definitorie este tocmai fragmentarismul sub semnul căruia funcționează memoria scriitorului, procedeu prin care narațiunile se confi gu rează asemenea unor monade, înșiruite pe rând, într-o ordine semnificativă, în economia volumului.
Care începe într-o notă sobră, cu evocări ale familiei scriitorului, în cadrul căreia un rol cheie l-a jucat bunicul, generalul Titus Gârbea. Figură istorică a vechii Armate Regale – pe care a reprezentat-o în mai multe capitale europene, inclusiv la Berlin, înainte de și în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial –, generalul a fost un adevărat pater familias, în jurul căruia a gravitat, în buna tradiție burgheză, întreg „clanul“ Gârbea. Generalul a avut de suferit în perioada comunistă, asemenea întregii elite interbelice, dar suferințele au fost trăite cu discreție și demnitate. Fragmentele din prima parte a volumului O săgeată arzând, intitulată Istorii de familie, recompun, cu farmec și într-o notă subtil-nostalgică, figurile universului familial care i-au marcat copilăria, proiectând subtil și „săgeți“ asupra realității sociale din anii 1950-1960, apoi a anilor 1970. Horia Gârbea este un memorialist sagace, as cuțit, formulând observații pă trunzătoare într-un stil iro-nic și – exiguitatea obligă – cu necruțare stilistică: „Despre nenea Ionel și soția sa circulau legende de familie. Azi aș spune că erau un cuplu cu totul ne potrivit. El – inteligent, ironic, cu umor casant. Era un bărbat înalt și masiv, cu o figură vag arogantă. Ea, sensibil mai tâ nără, a murit înaintea soțului ei în 1973, la vreo 65 de ani, era atrasă de insolit, paradoxală, «artistă», superficială. Înainte de război, când moșia de la Bengești era paradisul familiei, Iuliana se ducea să facă plajă în zăvoi, pe malul Gilortului, azi un fapt normal, pe atunci privit ca o bizarerie.“
Cea de-a doua parte a volumului, intitulată Alte amintiri, pornește de la fragmente în care este recompusă perspectiva copilului și apoi a tânărului Horia Gârbea asupra epocii comuniste, spre a se canaliza, încetul cu încetul, către ceea ce reprezintă nexus-ul existenței sale, și anume devenirea ca scriitor. Dinspre Lecturi infantile înspre Cenaclul de Luni și dinspre Bombe, bodegi, taverne, spelunci înspre inevitabilele Povestiri despre scriitori, narațiunea descrie – firește, în cioburi – un traseu al devenirii literare. Ține doar de jocul subconști en tului faptul că între aceste fragmente s-au insinuat, ca niște involuntare aluzii, și cele intitulate La negru, respectiv, Onoare muncii! Alexei Stahanov și Nina Nazarova, dar… sunt binevenite. Povestirile despre scriitori, însă, sunt surprinzător de… benigne, pe alocuri chiar subțiri: mult mai subțiri decât cele al căror protagonist a fost, în viața de zi cu zi, autorul însuși.
În general, Horia Gârbea povestește ușor, precis, fără să „poetizeze“ și fără să se încurce în explicații psihologice com plicate, preferând realismul și tehnicile comportamentiste. Umorul e adesea prezent, în subtext, semn paradoxal al unei conștiințe mai de grabă triste (dacă nu de-a dreptul tragice), care se camuflează barochist sub o haină comică.
Ca și alte texte remarcabile ale lui Horia Gârbea, și O săgeată arzând ne lasă cu părerea de rău că scriitorul a trecut mai repede decât trebuia la cartea următoare.