Noul roman al Andreei Răsuceanu, intitulat Linia Kármán, încheie trilogia pe care autoarea a consacrat-o satului C., printr-o incursiune în istoria de familie. O încheiere, poate, neașteptată pentru cei care au citit și romanele anterioare (O formă de viață necunoscută, 2018, Vântul, duhul, suflarea, 2020), căci modalitatea aleasă pentru a îmbina cele trei fațete este originală și imprevizibilă. Nici „roman-fluviu“, nici „sistem de oglinzi“, ci o permanentă schimbare de registre discursive în jurul unui topos de care narațiunea/ile se apropie din varii direcții.
Chiar Linia Kármán, de altfel, este alcătuit într-un mod neobișnuit, care trădează faptul că avem în Andreea Răsuceanu o scriitoare cultivată, cu bune cunoștințe de teorie literară (spre deosebire de majoritatea celor din generația ei). Romanul este construit din trei secțiuni distincte: prima, narată la persoana I de către o intelectuală, care pare a fi „centrul nervos“ al familiei, cea de-a doua, derulată la persoana a III-a a obiectivității istorice, și ultima, construită pe confesiunea unei femei mai în vârstă, care privește istoria de familie din perspectiva propriei traume de-o viață. Fiecare dintre aceste narațiuni are timpul, durata istorică și dicțiunea sa. Cea dintâi se derulează în anii noștri, a doua este localizată aproximativ la jumătatea secolului al XIX-lea, iar cea de-a treia, cam în anii 1960-1980, în plină perioadă comunistă.
Trebuie spus, din capul locului, că Andreea Răsuceanu are curaj estetic. C., toposul în jurul căruia și-a edificat trilogia, este o localitate de câmpie, aproape de Galați, undeva la confluența Bărăganului cu câmpiile Moldovei, în proximitatea nemijlocită a Dunării și a portului. Un spațiu, așadar, încărcat în literatura română. Căci, după ce în secolul al XIX-lea proza noastră a zăbovit mai ales „pe drumuri de munte“ (chiar și Hogaș e, literar vorbind, un produs al secolului al XIX-lea, ca să nu mai vorbim de Creangă), în secolul trecut ea a coborât – prin Gala Galaction, dar mai ales, după cel de-Al Doilea Război Mondial, prin șaizeciști – la câmpie. Îți trebuie o bună doză de curaj să construiești, în al doilea deceniu din mileniul III, pe teritoriul pe care s-au înstăpânit un Ștefan Bănulescu, un Constantin Țoiu, un Fănuș Neagu, ba chiar și uitatul pe nedrept, azi, Tudor Dumitru Savu. Andreea Răsuceanu are, pe lângă cuvenita doză de îndrăzneală, și mijloacele scriitoricești de a-și delimita propria câmpie, propriul sat „magic“ și propriul teritoriu, în egală măsură, al rădăcinilor și al iluziei.
În fond, la aceasta trimite și metafora „liniei Kármán“, care în astronomie desparte atmosfera terestră de spațiul cosmic. O linie imaginară și, în același timp, de destin. Întrebările la care prozatoarea trimite, cu abilitate, prin cele trei povești întrețesute care, în romanul de față, se leagă în jurul satului de câmpie C., sunt fundamentale: cât de departe poți să mergi, ieșind din tine însuți, până când îți pierzi definitiv identitatea? Cât de mult te poți îndepărta de rădăcini, fără a-ți pierde și firea? Și, odată trecută acea linie imaginară, te mai poți întoarce? Care e, în fond, prețul depășirii limitei?
Cele trei părți ale romanului au nu numai un ritm narativ și un timp diferit. Sunt, din păcate, și inegale ca realizare artistică.
Prima parte, cea care (re)amorsează tema satului C. – prin intermediul unei „călătorii inițiatice“ în care naratoarea o însoțește pe nepoata expatriată Iana –, este subminată de clișeele prozei „minimaliste“ contemporane. Autoarea are temei când imaginează o naratoare a cărei existență este zguduită de o traumă: pierderea Ioanei, mama spirituală. Însă greșește când imaginează, în contrapartidă, o nepoată care, pe lângă zguduirea identitară provocată de plecarea din țară cu părinții la vârsta copilăriei mici, mai „beneficiază“ și de o personalitate dificilă, rebelă fără cauză, atrasă de ispitele consumismului contemporan. Călătoria pe care insistă să o facă în România – venind din Catalonia, unde emigrase cu părinții la începutul anilor 1990 – nu pare a produce, în cele din urmă, vreo revelație. Găsirea, într-o anumită măsură, la Galați și în C., a rădăcinilor familiei nu-i aduce alinarea, iar filmul pe care îl realizează pe parcursul călătoriei (și din care naratoarea vede câteva secvențe) nu promite nici el a se finaliza. În tot cazul, nu reprezintă acel „manuscris“ proustian care substituie estetic gustul concret al „madlenei“ copilăriei pierdute. În mod straniu – poate că Andreea Răsuceanu va fi intenționat asta, însă din economia romanului nu e deloc evident –, cea pe care călătoria înapoi, în Galați și în C., o readuce pe linia de plutire după o traumă este chiar „ghidul“, adică naratoarea. Ea este cea care se salvează printr-un „manuscris“, poate neintenționat, conținând însăși relatarea călătoriei. Se poate ca Iana să fi fost doar o momeală, însă atunci insistența asupra ei și focalizarea relatării asupra clișeelor actuale (de „tânără rebelă“) ale personalității sale dezechilibrează pentru moment romanul și-l îndreaptă pe cititor pe o pistă greșită.
Cea mai bună parte a Liniei Kármán este indiscutabil cea de-a doua. Satul C. ascunde un secret, pe care cele două „căutătoare ale rădăcinilor“, din partea I, abia dacă îl menționează. Secretul este dezvoltat pe larg, într-o proză care ici-colo are accente excepționale, în capitolul al doilea, Ulița italienilor. În C. s-au stabilit, pe la jumătatea secolului al XIX-lea, emigranți italieni dintr-o localitate, Valetto, aflată pe malul Adriaticii. Cel dintâi a fost Iacomo, zis Mutul, apoi au urmat și alții. Neamul Ioviților, cum vor fi cunoscuți după împământenire, se va așeza temeinic în C., într-o „scufundare“ care generează o stranie identitate dublă: „Pe ulița italienilor se vorbea româna, dar uneori cuvinte aproape uitate, străine de ce era în jur se strecurau în vorbirea cuiva și-i umpleau pe ascultători de regret. Lumina lor galbenă și veche le rămânea multă vreme pe fețe, până grijile zilei o înlocuiau. Dar lucrurile se întâmplau și invers: cuvintele luminoase, sonore, cu vocalele ca niște fire nevăzute care îi legau pe oameni unii de alții pătrunseseră pe nesimțite în limba românilor. Italienii au devenit români și românii italieni, se gândise Ioviți, văzând cum limbile se amestecau deseori.“ De acolo, din această lume aflată sub semnul „amestecării limbilor“, se trage și rădăcina adâncă a trilogiei. Căci pentru unul dintre strămoșii din C., lumea stă sub semnul limbajului, al punerii realității în cuvinte: „Pentru Ioviți totul era scris, lumea era făcută din litere ascunse peste tot în natura din jur. Ceea ce pentru Mutul fusese continuă prefacere, viață și moarte legate între ele fără posibilitate de a le desface, pentru Ioviți era semn, literă și cuvânt.“ Andreea Răsuceanu stăpânește, mai ales în acest al doilea capitol, arta de a sugera și de a lega fire nevăzute, într-o arhitectură care devine vizibilă abia după ce parcurgi toată trilogia. De altfel, Ulița italienilor (care ar fi putut deveni un roman istoric de sine-stătător, unic în proza noastră) dă măsura întreagă a controlului artistic, ca și a talentului autoarei. Care are capacitatea de a construi original pe un teritoriu peste care au mai trecut Ion Ghica, apoi Ștefan Bănulescu și Fănuș Neagu, dar și, în literatura lumii, Gabriel García Márquez. Proza ei nu le datorează nimic.
Ultimul capitol (și cel mai puțin atractiv la lectură) este menit să sondeze rădăcinile psihologice ascunse ale traumei naratoarei din partea I. Căci este vorba de o traumă de familie: moartea Ioanei, din primul capitol, nu a fost decât declicul unor suferințe mai vechi. Divorțuri, un bărbat brutal și infidel (dar iubit cu inexplicabilă pasiune, în pofida defectelor sale), regimul comunist cenușiu și nivelator, cartierul Drumul Taberei… Andreea Răsuceanu este o remarcabilă prozatoare a habitatelor și a locuirii, ca și a explorării golurilor existențiale. Aici se văd lecțiile Hortensiei Papadat-Bengescu și ale Gabrielei Adameșteanu, a căror urmașă este autoarea Liniei Kármán, cel puțin în materie de incursiuni în trăiri triviale și slăbiciuni feminine inavuabile. Ca și în prima parte a romanului, și în cea de-a treia sunt remarcabile scenele de interior și narațiunea de atmosferă, care umplu un spațiu epic, altfel, lipsit de relief.
Avem în Linia Kármán o surprinzătoare încheiere de trilogie romanescă și, totodată, un roman care induce neliniști și întrebări, fără a impune neapărat un răspuns. Andreea Răsuceanu mai are de făcut un singur pas spre a deveni o mare prozatoare: trebuie să-și găsească o miză.