Pas de deux, adică mișcarea de balet clasic, cunoscută la noi în traducerea ei literală de pas în doi. Cu alte cuvinte, o carte scrisă nu doar de doi autori, Daniel Vighi și Viorel Marineasa, ci chiar în doi, adică într-o anume sintonie a temelor, dar mai cu seamă a altor elemente.
Totodată – forțând, în spirit de calambur, limitele limbii franceze, ca în bancul cu Pas de Calais –, și niciun fel de doi. Căci, la ora apariției cărții, regretatul Daniel Vighi nu se mai afla deja printre noi, răpit prematur de o boală necruțătoare. Ceea ce face ca, vrând-nevrând, volumul scris împreună cu Viorel Marineasa să capete o valență testamentară, pe care conținutul o susține neașteptat de convingător.
Dar, mai întâi (dacă tot spun unii că o cronică literară nu e „știință“ și nu contează în „munca de cercetare“), puțină istorie literară. Vighi și Marineasa nu se află la prima încercare de acest fel. Cei doi au mai publicat împreună două volume cu o formulă asemănătoare, Plânsul bătrânului tenor dramatic sovietic. Memorator pentru tanchiști, în 2011, și Contele boschetar. Maiakovski la Lipova, în 2013, precum și două cărți documentare, absolut cutremurătoare, Rusalii ’51. Fragmente din deportarea în Bărăgan (1994) și Continentul gri. Timișoara culturală în dosarele Securității (2022). De prisos să menționez că, poate cu excepția culegerii care documenta deportarea în Bărăgan – apărută într-un moment în care măcar o parte din societatea românească încă mai era interesată de probleme serioase –, niciuna dintre aceste opere nu s-a bucurat de receptarea meritată, nici literar, nici moral. În special cea consacrată urmăririi intelectualilor timișoreni de către Securitate a trecut, din păcate, aproape neob servată și n-a fost urmată de conse cințele la care ne-am fi așteptat, măcar în plan simbolic.
Sper că nu aceasta va fi și soarta volumului Pas de deux, care mi se pare una dintre cele mai inte resante apariții ale anului în curs, fără să mă grăbesc să o arondez unui gen anume. Căci, deși cartea poartă subtitlul Proză scurtă, tex tul/ textele celor doi „calcă“ simultan pe mai multe registre: pornit/e dintr-un impuls publicistic – cel de a alcătui în paralel, pentru revista „Orizont“, proze pe teme date –, exercițiul scrierii i-a purtat pe Daniel Vighi și Viorel Marineasa prin te ritoriul memorialisticii, al jurnalului intim, al istoriei orale, al antropologiei narative, ca și prin cel al ficțiunii propriu-zise (nu doar la nivelul mijloacelor narative). Dacă tot vorbeam de o sintonie, și nu doar de o colaborare, e limpede că această coda postmodernă, care readuce literatura la un discurs ce abolește limitele dintre genuri, este unul dintre elementele de profunzime care îi unesc pe cei doi autori.
Alte elemente sunt fundalul cultural comun, apartenența – asumată fără rezerve – la generația optzeci, participarea la Revoluția de la Timișoara, din 16-22 decembrie, și la toate evenimentele care au marcat o anumită evoluție a acesteia spre un punct de vedere anticomunist și anti-nostalgic, în deceniile care i-au urmat. Și Vighi, și Marineasa sunt cunoscuți pentru pozițiile lor publice democratice și pro-europene, care în special în primul deceniu de după 1989 i-au adus în prim-planul disputelor politice și intelectuale.
Volumul Pas de deux, prin urmare, nu se nutrește numai din prietenie, ci și dintr-o serie de afinități elective și dintr-o memorie comună. Străbătând umăr la umăr diverse teme (enumăr câteva aici, pentru cititorul care încă n-a parcurs volumul: Cimitire, Bega, Fabrik Kuncz I și II, Muieri măistorițe, Moși, Babe, Revoluția, Muzica bănățeană, Starea lirică, Politica partidului, Livius Ciocârlie, Țigări de odinioară, Proletariat. Femei de serviciu etc.), Vighi și Marineasa acoperă un interval de timp de circa un secol, coborând până în perioada Dublei Monarhii, cu „săgeți“ care merg chiar și mai adânc în timp. Ei alcătuiesc, mergând la pas printr-o geografie urbană și rurală care le e amândurora familiară – cea a Timișoarei, a Lipovei și în general a Banatului –, o insolită istorie oral-ficțională a regiunii. Prin extensie, prin asemănări și, de ce nu?, prin diferențe, a întregii Românii, în special în perioada comunistă și postcomunistă.
Evident că avem de-a face cu doi bănățeni, înzestrați cu orgoliu regional (dar nu cu vanități, dovadă spiritul critic pe care-l manifestă), cu conștiința diferenței care conferă Banatului locul propriu în tectonica istorică românească. Vighi s-a născut la Lipova, iar Marineasa, la Țipari. Pentru amândoi, Timișoara a reprezentat mediul formativ, în care, dincolo de școala propriu-zisă, au mai urmat una: aceea a toleranței, deschiderii spre Occident și a multiculturalismului, care au caracterizat dintotdeauna metropola de pe Bega. Prin contrast, în perioada comunistă, aici s-a văzut mai limpede absurdul și anomia regimului, ilegitimitatea lui funciară și marea minciună pe care se întemeia. Nu e de mirare că autorii sunt spirite mușcătoare, critice și revoltate, chiar dacă stilul revoltei lor este unul civilizat, politicos chiar când utilizează vocabule mai picante (pe care nu m-aș mira ca procurorii corectitudinii politice actuale să le sancționeze). Dar spiritul lor de opoziție, deși civilizat, e ferm și constă în refuzul net al compromisului și al înregimentării, în cultivarea valorii – de urmărit fragmentele consacrate Smarandei Vultur și lui Livius Ciocârlie și, în general, considerațiile lor privind lumea culturală românească – și, nu în ultimul rând, în prezervarea memoriei.
Nu întâmplător, volumul pornește, ca o amorsă, de la geografia urbană actuală a Timișoarei. Una care, după peste patru decenii de comunism, după plecarea șvabilor, a evreilor și a ungurilor și după cele trei decenii de indolență postcomunistă, nu mai poartă decât vag urmele trecutului. Textul/ textele lui Daniel Vighi și Viorel Marineasa, așezate mereu în această ordine, fac să renască (inclusiv prin regionalisme lexicale savuroase și purtătoare de istorii culturale) acest trecut ilustru, nealterat de traumele prin care am trecut, viu – sau, mai bine zis, renăscut – prin trecerea din afect în discurs. Cine cunoaște metoda prozei optzeciste o va recunoaște imediat aici, într-o interpretare de vârf, fie că e vorba de narațiunile lui Vighi – mai mușcătoare, construite pe tehnica textului descentrat, iro nice și petulante (e formidabil uni cul text în care prozatorul se referă la maladia cu care se luptă) – sau de cele ale lui Marineasa – alcătuite cu meșteșug, mai molcom, într-o aglutinare continuă de detalii care, în cele din urmă, scot la iveală tabloul. Ambele ipostaze au în comun plăcerea, de natură barochistă (nici ea străină metodei optzeciste), a uimirii cititorului, uimire din care se alimentează revelația unui tâlc. Care, în buna tradiție postmodernă, uneori rămâne totuși clar-obscur…
Cartea astfel alcătuită, din serii de câte două „povestiri“, constituie o dovadă că, deși generația optzeci a eșuat în încercarea ei de a schimba codul literar, continuă să reprezinte „coloana vertebrală“ a literaturii române de azi. Totodată, că după 1989 ierarhiile ei interne s-au schimbat profund: în materie de proză, mai ales, scriitorii cei mai importanți nu sunt cei formați la Cenaclul „Junimea“ al lui Ovid. S. Crohmălniceanu.
Mă grăbesc să precizez că Pas de deux se citește pe nerăsuflate chiar și de către cei care, ca subsemnatul, nu i-au cunoscut pe Daniel Vighi și Viorel Marineasa și au o experiență mai degrabă epidermică și/ sau livrescă a Banatului. Prin reflecțiile conținute despre spiritul bănățean (nu în ultimul rând, prin narațiunile care îl însuflețesc), autorii articulează un discurs relevant și despre spiritul românesc, în întregul său. Căci drama Banatului de după 1948 a fost și drama celorlalte regiuni istorice, fiecare cu tradiția și cu spiritul ei, fiecare cu martirii și colaboraționiștii ei, cu activiștii și intelectualii ei, cu lumea ei mică, de zi cu zi. Timișoara de azi, cu toată marea ei istorie și civilizație, este astăzi – ca și alte orașe ale României, începând chiar cu Capitala – în pericol să-și piardă identitatea. Instituțiile se scufundă lent, indolența națională și spiritul fals-consumist, care se mulțumește cu simulacre, încep să pună stăpânire pe tot. Cărți cum este cea de față sunt un fel de Nu! contemporan, poate nu la fel de răspicat ca acela al lui Eugen Ionescu, însă la fel de semnificativ.