Poeme de Flavia Adam
Cântec pentru frumusețe
E în toate o frumusețe lentă, o sfărâmare a simțurilor.
Numai dintr-o eroare, tristețea are frăgezimea ierbii,
numai din prea multă dragoste, obișnuiesc să răspund
nopții, cu noapte, râsului, cu râs.
Nu pot urca la nesfârșit niște trepte pe care nici urmele zorilor
nu rămân prea mult timp, nici să abat pământul,
din rotația lui, în jurul propriei inimi.
Atât de transparentă am devenit, că ziua de ieri
și ziua de mâine își pot strânge mâinile laolaltă, fără
ca respirația mea să conteze. Un praf de strălucire
se unduiește pe caldarâm,
mi se agață de rochie. Încă o oră, și voi putea împărți
căldura în așchii inegale.
Încă o oră, și trupul meu mă va răstigni
ca pe-un tâlhar ce n-a apucat ultima spovedanie.
E în toate o frumusețe lentă, o partitură pe care
numai cei aleși reușesc să o verse în urechile celorlalți.
O spaimă de ce va urma, de stivele de-ntuneric și de
îndepărtata copilărie, în care ne-am putea trezi oricând,
cu un picior în rai și cu unul în groapă.
Femeia în rochie verde
Sunt într-un poem ce trosnește ca o ramură tânără,
într-o fericire ce are lungimea Nilului sau a Amazonului.
O istorie care începe cu salut, prieteni și nu prea se știe
cum se va încheia.
Mizez pe vara ce va veni, pe vântul ce va purta în derivă
orice salt din memorie. Pe soarele din colțul camerei mele,
ce își va înteți, la o simplă atingere, mistuirea.
Corpul meu se întinde sau doar cămașa pe care
încă se clatină umbra amiezii de ieri?
Acest acum nu mai colcăie, doar devine mai suplu.
Și iată-mă, nu aici, nu oriunde, ci tocmai pe scările
Universității, izbind, cu o privire glacială, femeia
pe care verdele rochiei o acoperă pe alocuri, așa cum pe mine
mă acoperă întunericul, când nu mă aștept.
O corabie, în vânt
Să ne-amintim de zilele înalte cât nucii,
de bărcuțele de hârtie la bordul cărora navigam
prin ape necunoscute, prin nisipuri necunoscute,
prin mințile noastre peste care, în nebunie,
eram convinși că suntem stăpâni. Un craniu
învelit în lumină și carnea pe el crescând, tot crescând,
și ochii, și gura, și nasul, și mustățile fericite.
În cer sau aici a strigat cineva, oprindu-mă,
când mă pregăteam de plecare?
Mereu am procedat ca la carte: am jelit creșterea
și m-am alăturat ei, am jelit alăturarea mea și am îngropat-o
lângă alte nimicuri. Pe deasupra mea a plutit viața
și-n moliciunea ei, am crezut că iubesc. Vuuu! Vuuu!
Cineva mă leagănă peste lume, îmi dă drumul, de sus.
Precum într-o trambulină gonflabilă, mă prăbușesc în poem.
Deși nu respir, brațele mele pornesc un război.
În primia linie, un gând explodează grăbit, ca strălucirea
din ochii unui copil ce-a modelat bucuria, sub forma unei corăbii
pe care vântul o însoțește spre destinație.
Marea mă iubește
Înainte să cobor și înainte să pierd totul,
înainte de-a înota prin iarba de aur,
înainte de-a mâzgăli o victorie ucisă din fașă,
ce-aș mai putea rosti, în apărarea mea?
Umbra unui melc străveziu îmi băltește pe braț
sau numai o amintire a copilăriei de altădată,
alături de cățelușa mai neagră ca iadul.
De-o parte și de alta, nu e nimic de trăit.
Vânzătorul și pe mine m-ar vinde, dacă
aș valora cât zăpușeala ce îmi înfrânge memoria,
cât roșul din vârful unor săbii imaginare.
Încotro ne unduim vorbele șerpuitoare și râsul,
încotro viețile ce ne-așteaptă trupurile triumfătoare?
Mă întind peste cearșaful fierbinte, eu însămi nisip,
eu însămi deșertăciune. Față în față cu marea,
față în față cu Dumnezeu, ce, și de-această dată, mă ia
în brațe și pășește pe ape, până dispare.
Poeme de Ștefan Melancu
Într-un cuib de Amiază
Ci lasă să stăm încă în Amiază măcar închipuită
ca într-un cuib cald (după ierni întinse) cu timpul uitat
în boarea puiului de crab lipită de boarea mării
și cu trei sori deasupra –
Unul cuprinzându-mi genunchiul proptind în zarea lichidă
de baby blue (din ani tineri). Căzut peste o iubire lăsată anume
în lumina târzie a coapselor arămii
în așteptare și tot crescând
și înfășurând viața –
Altul luminând în picuri de adânc (al mării fără
început sau în aerul aprins ce dănțuie-n trupuri
schimbându-și vremea). Oricum soare de noi ținându-se
scânteindu-ne și întrebându-ne
clipele
reîncepute
Și cel de-al treilea ehe mai ceva decât aievea în care curgem
împresurați de semne (nescrise) cu noi făcuți insulă –
ce ar putea scălda himenul
unei nopți cosmice în devale
unde să ne mai naștem o dată
*
Scufundarea în valuri seamănă acum
cu intrarea în altă vârstă. Cu zarea lichidă în ochi
trupurile dezbrăcând din pielea lor vieți începute demult
sub alte zodii
Briza apoi ce clatină ziua și scurmă pașii
în spuma gândului – în care îți numeri anii
impuri imponderabili și inima vântului ce bate-n
piepturi mereu altele
Un răsărit al clipei îți spui
pe care să-l scalzi aici în crucea timpului
Răsăritul e însă altundeva în cornul lunii
din visul cu noi împletind un alt timp –
insulă ivită de tine sub umbre. Crescută oval
în altă inimă cu trupul mării îmbrăcându-se –
cum ne-am îmbrăca viața întreagă
felii felii în cerul cândva aievea
*
Și iată adâncul sub valuri întrebându-mă
de mine cum mi se albesc apele vârstei
sau de tine cu úmbrele tale cum te învăluie
în drumul rămas în urmă. Cufundarea în ele
odată cu pescărușii lăsându-și țipătul-cântec
în sarea gurii –
Auzi-i cum întreabă apa și pietrele
de ce se adună și cum rostogolesc vremea
și dorul în inimă-albastră
născând
cum vremea își naște clipele culcând
pliul Amiezii. Sori înalți și-alungiți
scânteind
cum pleacă apoi păsări de noapte spre zarea lungă
peste ieri peste azi
împuind
*
Și din nou Amiaza e plină și coaptă (nebunul lui Nietzsche râzând
uitării). Din nou poți visa vara cu dragoste în mansardă lichidă
purtând ploaia de ieri. Cărările trupului dau în margini
însă pot îmbrăca încă
aripi uitate
alături câinele negru învelește nisipul și zarea
și latră la luna închipuită. Apoi îți linge palmele întoarse
în crestele zilei –
cu el străbați timpul de acum. O vreme însă
clipe cu aștri în cozi încă se alungesc. Încă te poți cufunda
în valuri umezindu-ți cuvintele
arșița lor înaltă
și neumblată