Nu vă lăsați derutați de ambiguitatea titlului: Vânatul în cuhnie de Gabriel Cheroiu. Nu înseamnă că reputatul scriitor-vânător, autor al unei Istorii a literaturii cinegetice române, s-a apucat să tragă după iepuri și fazani în propria sa bucătărie. Ci doar ne învață cum trebuie adus vânatul în laboratorul gastronomic și ce să facem cu el odată introdus acolo.
Recentul volum este unul de artă și rafinament, la granița a trei domenii dintre care nu știu pe care să-l aleg drept mai plăcut: vânătoarea, arta culinară și literatura. Autorul dă părți egale celor trei, dar parcă tot literatura strălucește între ele. Gabriel Cheroiu folosește o limbă meșteșugită, agrementată cu arhaisme și regionalisme rare, știe să manevreze epitetul și metafora, ca și citatul bine ales și aluziile livrești, astfel încât vânatul să fie bine frăgezit și parfumat în baițul lexical și aluziv stârnind pofta cititorului. Căci de multă vreme omul nu mai vânează ca să aibă ce pune pe masă și nici nu mai mănâncă doar pentru a-și potoli foamea.
Accesul pe cale livrescă la savorile prăzilor împușcate sau pescuite, căci scriitorul se ocupă și de „vânarea de pește“ și prepararea meniurilor aferente, este mai lesne de făcut și de imaginat prin magia frazelor. Nu prea cred că voi avea ocazia să gust și cu atât mai puțin să mă bucur de plăcerea gătitului eu însumi a celor mai multe dintre cele vreo 45 de viețuitoare cu pană, blană sau solzi la care se referă maestrul literat-vânător-bucătar. Aș pune pariu că n-am să gust Bobryatină din bursuc, nici Pastramă de muflon, necum Marmotă cu merișoare ori măcar Lișiță cu gutui. Iar a doborî asemenea vietăți pe câmp, pe baltă, sau la gura vizuinei, chiar mi-ar fi imposibil. De aceea, cu atât mai mult, unui cititor sedentar și imaginativ, cartea lui Gabriel Cheroiu îi va produce bucurii la lectură și reverii la masă. Unele rețete nu sunt însă de-a dreptul imposibil de încercat și de către un degustător mai dispus să pună mâna pe furculiță decât pe pușcă sau măcar pe frigare și cratiță. Așa sunt păstrăvii în smântână cu mămăligă de cartofi, chiar știuca umplută ori pilaful de grauri.
Fiecare capitol al cărții cuprinde 3-4 pagini. În ele este descris pe scurt vânatul ce trebuie să ajungă pe foc, pe plită, în cuptor, obiceiurile lui și eventual felul cum a fost tratat de unii autori, locul și timpul în care se cuvine capturat, uneori câte o amintire de la o partidă în care autorul a avut șansa de a-și trece pe răboj succesul respectiv. Urmează rețeta completă, care începe cu detalii privind timpul și felul de fezandare și marinare. Aceste preliminarii sunt esențiale, după cum se știe, ca vânatul să aibă gustul cel mai bun, să-și piardă eventual izurile neplăcute care însoțesc o sălbăticiune. Cotletul de căprior cu gălbiori, de pildă, este o rețetă atât de savuroasă în sine, încât aproape că nu mai trebuie mâncat în viața reală. Chef-ul nu uită să precizeze timpii de preparare pentru fiecare ingredient al rețetei și nu omite, la final, să indice vinul însoțitor cel mai potrivit pentru ca deliciul din farfurie să fie pus în valoare pe deplin de licoarea din pahar. Pastrama de capră neagră se gustă „la umbra câtorva butelci de Merlot sau de Fetească neagră de Urlați“, găinușele de baltă la tavă cer o Fetească de Nicorești, iar „șalăul nu se face de rușine alături de Crâmpoșia sau Tămâioasa de Drăgășani“.
Desigur, cititorul îl va invidia pe autor care, nu încape îndoială, a gustat el însuși, dacă nu cumva a și gătit în cuhnia personală ori la marginea terenului de vânătoare toate bucatele despre care povestește. Nu-i mai puțin adevărat că numitul cititor, cu propria-i fantezie și intuiție, poate să-și alcătuiască variante proprii pentru cele expuse exemplar de scriitor, simplificând eventual rețetele și înlocuind ingredientele mai greu de găsit în orașe aglomerate, unde nici pivnița, nici cuhnia, nu au dimensiunile și aerația celor de la conacele strămoșilor. Astfel, poate știuca umplută „va trona cu mândrie postumă“, cum frumos zice Gabriel Cheroiu, și pe masa unei sufragerii de bloc. Lângă vinul sec scos din frigider și nu din beci.
Avem a-i mulțumi lui Gabriel Cheroiu pentru că, pe urmele unor Negruzzi, Odobescu și C. Bacalbașa, ajungând până la Radu Anton Roman, se înscrie cu merite în seria lor și ne oferă cu măiestrie literară, dar și cu precizie și detalii stârnitoare de poftă, o lectură plăcută și instructivă, pe subiecte încercate de el însuși. Dacă romane și culegeri de poeme scriu mulți, iar multe sunt departe de a fi gustoase, Gabriel Cheroiu chiar dă o probă de bun gust literar, vânătoresc și gastronomic.