Scriam nu de mult, la finalul unei cronici consacrate unui volum de corespondență, că anumite documente literare ar trebui publicate în ediții restrânse, eventual, accesibile numai specialiștilor. Nu este și cazul recentului volum de corespondență dintre Marian Papahagi și Ion Vartic, inspirat intitulat Goliardice, cuprinzând epistolele schimbate între cei doi scriitori clujeni, între 1973 și 1997. Și aceasta, din cel puțin două motive întemeiate. Primul este faptul că această corespondență a legat două dintre personalitățile Clujului literar și, totodată, ale literaturii române din ultimele decenii. Pe de-o parte, aflat încă la Cluj în 1973, Marian Papahagi, strălucit italienist, eseist, critic și traducător de anvergură, plecat din păcate la cele eterne mult prea devreme, la numai 50 de ani, dar lăsând în urmă o operă de primă mână, deși prin forța destinului neîncheiată. Pe de alta, Ion Vartic, critic și comparatist, teatrolog și editor, plecat ca lector de limbă și literatură română la Universitatea din Leipzig, în ceea ce era pe atunci Republica Democrată Germană. Împreună, ca redactor-șef, respectiv, redactor-șef adjunct, cei doi tineri (pe atunci) cărturari conduceau revista studențească „Echinox“, iar revista ocupă un loc privilegiat în corespondența dintre ei. Revista și, aș spune (asumându-mi riscul de a deveni ușor encomiastic), modul de viață echinoxist, care începea să redea Clujului o fizionomie culturală distinctă, după tăvălugul „reformelor“ comuniste, care-i alungaseră din universitate și pe Lucian Blaga, și pe tinerii din Cercul Literar de la Sibiu.
Papahagi și Vartic sunt, fiecare în felul său, epistolografi savuroși și iscusiți. Un pic cam dezinteresați – laitmotivul „de ce nu-mi scrii?“, reluat pe diferite tonuri și în formulele cele mai diverse, apare des în scrisori – și deloc dispuși să facă din corespondență, asemenea înaintașului lor cerchist, Ion D. Sîrbu, opera vieții. Cei aproape 25 de ani de corespondență nu înseamnă, în ediția Luciei Papahagi, decât 100 de pagini de text. Însă, în mod spontan, ADN-ul literar al echinoxismului transpare și din rândurile așternute mai mereu în grabă pe coala de scrisoare, dându-le o cu totul altă dimensiune decât banala transmitere a unor vești, fie ele și culturale. Acest ADN – însemnând o vastă cultură generală și literară, orizont european, absența prejudecăților și finețea judecății de valoare sau morale – este evident în orice crâmpei de text, în pofida faptului că autorii sunt niște spirite barochiste, capabile să asume în schimbul epistolar numeroase măști. E evidentă prietenia, cea umană, vreau să zic, dar și mai înalta solidaritate literară, în jurul unor valori la care corespondenții revin din când în când, spre pilduitoare recapitulare etică.
Această solidaritate – care, la începuturi, va fi fost mai curând de vârstă și de afinitate regională – va deveni evidentă și va avea consecințe, în ansamblul literaturii române, în special după 1980. Când cei doi au revenit în țară, de la lectoratele și bursele care îi purtaseră prin diverse centre europene de cultură, și s-au trezit în mijlocul unei noi bătălii ideologice: aceea a protocronismului, declanșată de „scriitorii partinici“ de la „Luceafărul“ și „Săptămâna“, cărora li se opunea gruparea estetică de la România literar\. Echinoxiștii se raliază spontan acesteia din urmă, iar corespondența dintre Marian Papahagi și Ion Vartic atestă limpede faptul că a fost vorba de o bătălie în toată regula, dar și de o solidaritate (de partea literaturii adevărate) în toată regula. Cu toate rezervele transilvane nejustificate față de „școala de la București“, cei doi percep limpede necesitatea opoziției față de „direcția“ reprezentată de protocroniști și a susținerii poziției estetice, implicit și politice, asumate de criticii României literare (Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Gabriel Dimisianu, Valeriu Cristea, Lucian Raicu, Mircea Iorgulescu). Așezarea lor de partea cea bună a literaturii e cu atât mai remarcabilă, cu cât și Papahagi, și Vartic ar fi avut – dacă ar fi căutat – o scuză bună a neimplicării: niciunul, nici celălalt nu erau neapărat niște critici de întâmpinare ai literaturii române. Interesul lor mergea, pe urmele Cercului Literar de la Sibiu, mai degrabă către o perspectivă europeană comparată sau către clasici și interbelici.
Din acest punct de vedere, corespondența din Goliardice este nu numai savuroasă, ca un puzzle de fragmente de literatură de înalt nivel. Ci și importantă, în configurarea unui tablou critic al literaturii române din ultimele două decenii comuniste și din primul deceniu de după 1989. Totodată, importanța acestei corespondențe decurge și dintr-o împrejurare care, cred, a cântărit în ochii lui Ion Vartic și l-a convins să accepte publicarea ei.
Revista și mișcarea literară „Echinox“, chiar dacă s-au bucurat de un succes de critică și de public incontestabil și în pofida faptului că, vrând-nevrând, a trebuit să solicite și să primească aprobările oficiale strict necesare, a fost, într-o anumită măsură, un fenomen de tip underground, fiind perceput ca atare în viața literară. Ne aflam, la începuturile revistei și ale corespondenței de față, la finele anilor 1960 și începutul anilor 1970: este perioada în care și la noi pătrund ideile mișcării hippie și ale contraculturii. Din cu totul alte conside rente, însă cu aceeași finalitate cu personalitățile occidentale ale con traculturii, fondatorii „Echinox“ (Ion Pop, Marian Papahagi, Ion Vartic, Adrian Popescu, Eugen Uricaru, Dinu Flămând, Horia Bădescu, Ion Mircea) adoptă tacit ideea de autonomie față de oficialitate și, cu sprijinul unor clujeni binevoitori din conducerea miș cării comu niste de tineret, o și obțin. Semiboema cultivată la revistă – începând cu exiguitatea se diului – a fost o pavăză împotriva excesivei oficializări. Nici autoritățile nu manifestă aceeași cerbicie adminis trativă ca în cazul altor publicații studențești, în special bucureștene, considerând, probabil, că micul grup de la Cluj-Napoca e suficient de departe de Capitală spre a nu provoca mari valuri. Această autonomie, în primul rând, ideologică (întrucât de furcile cenzurii efective nu scăpa nimeni și n-a scăpat nici revista „Echinox“, după cum depune mărturie tocmai corespondența de față), s-a tradus însă printr-un anumit neajuns.
Existența publicației, în succesivele ei iterații, nu a fost suficient de bine documentată. Până în 1989, practic, nu s-a putut efectua nicio cercetare istoricoliterară propriu-zisă, cu toate că rolul primului val de la „Echinox“, în trecerea literaturii noastre de la neomodernismul șaizecist la postmodernismul optzecist, era acceptat de toți criticii relevanți. Nici după 1989, cercetările care s-au făcut nu acoperă toate aspectele echinoxismului, nici nu documentează aprofundat etapele și schimbările din viața revistei.
De aceea, publicarea acestor scrisori mi se pare salutară pentru istoria literaturii române contemporane. Goliardice se alătură, astfel, într-un demers sistematic, precedentelor două serii epistolografice, O insulă de clujeni-neclujeni la Cluj. Corespondență Mircea Zaciu – Marian Papahagi (editată de Lucia Papahagi și prefațată de Ion Vartic, apărută în 2012), respectiv, La „Echinox“ în atelier. Corespondență Marian Papahagi – Ion Pop (îngrijită de aceeași Lucia Papahagi, cu o prefață de Ion Pop, 2015). Elementul suplimentar, deloc marginal, pe care volumul de Goliardice îl aduce în discuție, în raport cu cele precedente, este codul ludic care a funcționat la „Echinox“ și, mai ales, importanța pe care ludicul, jocurile textuale și tehnica aluziei culturale au jucat-o, în textura discursului echinoxist. Un discurs pe care suntem tentați săl credem mai cu seamă scrobit și ușor pompos, în acel spirit rigid pe care îl asociem Europei Centrale. Echinoxiștii știu, însă, că Mitteleuropa posedă, pe lângă solemnitate, și witz-ul. Îl adoră pe Caragiale – ei, și nu optzeciștii sunt primii care mută accentul, în literatura noastră, dinspre modelul eminescian înspre cel caragialean –, cultivă cu delicii stilul secolului al XIX-lea, fac farse și comunică într-un cod al onomasticii deformate, accesibil numai inițiaților. Deși nu sunt ei înșiși postmoderni, multe dintre epistolele lui Marian Papahagi și Ion Vartic, din volumul de față, pot fi utilizate ca modele de text prozastic postmodern, fapt care subliniază o dată în plus locul și rolul echinoxismului în transferul dinspre (neo)modernism înspre postmodernism.
Acest cod ludic nu mi se pare defel întâmplător, nici secundar în fizionomia discursului literar echinoxist, ci o armă defensivă, în acea atmosferă comunistă tot mai oficială și mai sufocantă. Ambii corespondenți practică, în scrisori, cu mijloace stilistice specifice, acea debellare superbos pe care o practicau, cu armele erudiției și ale inteligenței argumentative, și în critica sau publicistica lor literară propriu-zisă.