După o destul de lungă rătăcire în publicistica ideologică, Paul Cernat revine la critica literară, printr-un volum intitulat Bacovia și Noul Regim al literaturii. E o revenire care mă bucură, întrucât – ca să parafrazez un „clasic“ – Paul Cernat e cu un stânjen deasupra „tinerilor critici“ simionieni, în mijlocul cărora și-a făcut veacul în anii din urmă. Și ca talent critic propriu-zis, și ca nivel de cunoaștere teoretică și istorică a literaturii.
George Bacovia este o miză critică bună, chiar dacă voga în care s-a aflat în urmă cu 15-20 de ani a început să treacă. Dar scriitorul, unul de primă mărime în literatura noastră, este și rămâne un caz prin cel puțin două elemente, ținând în egală măsură de opera propriu-zisă și de receptarea ei. Primul este incapacitatea de a-l integra definitiv unuia sau altuia dintre curentele care au jalonat poezia noastră în prima jumătate a secolului trecut, iar cel de-al doilea, extrema inegalitate a operei, probabil cea mai pronunțată, între marii noștri poeți.
Într-un fel sau altul și sub acest titlu ușor pompos, de aceste două trăsături specifice creației bacoviene se ocupă și Paul Cernat în Bacovia și Noul Regim al literaturii.
Sintagma „Noul Regim“, rar utilizată în istoria noastră culturală – și mai potrivită, nu numai prin analogie cu L’Ancien/ Le Nouveau Régime, ar desemna schimbarea de paradigmă produsă după 1830 –, este folosită ușor echivoc de critic. Ea desemnează pentru el, simultan, două fenomene diferite: primul, regimul de așa-zisă „democrație populară“, instalat în Estul Europei de tancurile sovietice, după 1945, iar cel de-al doilea, „noua paradigmă literară“ în care, chipurile, am funcționa astăzi.
Teoria lui Paul Cernat cu privire la George Bacovia are, în consecință, două planuri care, la un moment dat, se întrepătrund.
Primul vizează configurarea unui răspuns propriu și diferit de toate formulările precedente la întrebarea: cărui curent îi aparține creația bacoviană? Este poetul un (post)simbolist, un expresionist, un soi bizar de avangardist sau un inclasabil? Este o întrebare la care critica noastră a dat răspunsuri variate în timp. Câteodată, unul și același exeget – Paul Cernat are o deosebită plăcere în a cita cazul lui Nicolae Manolescu – a dat răspunsuri diferite, fapt care atestă complexitatea intrinsecă a creației lui Bacovia, dar ne și furnizează (aș adăuga eu) o necesară lecție despre relativism în critica literară. Disciplina noastră nu trebuie să aspire, în spiritul totalitar al „criticii“ anilor 1950, să dea o singură interpretare, unică și obligatorie pentru eternitate, operei unui scriitor.
În primele două capitole ale lucrării, intitulate în oglindă Bacovia și Vechiul Regim al cri ticii, respectiv, Noul regim al receptării, criticul pornește de la examenul tuturor opiniilor legate de încadrarea tipologică a poetului și cade în capcana „criticii universitare“. Care este aceea de a lua în serios – sub pretextul „exhaustivității“ și al „stadiului actual al cercetării“ – toate afirmațiile. Chiar și (sau mai ales) pe cele care trebuiau ignorate. Dacă stăpânirea informației de istorie literară bacoviană și nu numai este impresionantă la Paul Cernat, discernământul critic este, din păcate, în suferință. De la Ovid Densusianu la E. Lovinescu, de la G. Călinescu la Nicolae Manolescu sau de la Mircea Scarlat la Dinu Flămând sunt niște trasee de interpretare legitime, care se cer parcurse de oricine îl comentează pe George Bacovia. Interpretarea lui Cernat ajunge însă, cu egală considerație, și în teritorii populate de… Radu Vancu, Gelu Vlașin, ba chiar și… Ionuț Sociu (da, nu cunoscutul poet, ci… fratele său). Adică în zona părerilor și a băgărilor de seamă a căror relevanță critică e strict nulă. Încă înainte de a afirma (mai) hotărât că George Bacovia este un poet proletar, exponențial pentru literatura deceniului 1950-1960, criticul procedează inconștient asemenea înaintașilor săi din acea perioadă, lărgind cercul interpretării mult dincolo de ultima lectură pertinentă. Și nu doar că îi citează și îi comentează serios pe acești amatori lipsiți de o reală competență critică. Părerile lor sunt puse pe același plan cu opiniile exegeților propriu-ziși.
A doua subrepție a cărții apare tot acum, în acest al doilea capitol, extinzându-se ulterior. Cu admirabilele sale cunoștințe de istorie literară, pe care le-am savurat pe tot parcursul cărții, Paul Cernat știe că, pentru a demonstra că Bacovia nu e nici simbolist, nici expresionist, nici inclasabil, ci un poet proletar-social, dovezile de care dispune sunt, în cel mai bun caz, indirecte. La fel, este un critic prea bun ca să nu înțeleagă că e greu de demonstrat teoria unui Bacovia programatic, care își propune conștient să ajungă la poezia lapidară, descompusă și parțial incomprehensibilă, din Stanțe burgheze (1946) sau din postumele Stanțe și versete (1970). De aceea, recurge la clasica subrepție post hoc = propter hoc (după = din cauza). Dacă „noul regim al literaturii“ – adică poeții de după 2000, chipurile, „de stânga“ – se revendică de la modelul bacovian, atunci trebuie să acceptăm că poetul Plumb-ului e un socialist. Prudent și cu o excelentă cunoaștere a tabloului poeziei contemporane, Paul Cernat alcătuiește un adevărat inventar al „bacovienilor“, reali sau inventați (tip Mircea Ivănescu), din generațiile mai vechi și până la așa-zișii „douămiiști“, care doar „se revendică“ și emit păreri abracadabrante despre poezia lui Bacovia. Din acest tablou lipsește un bacovian autentic, care a fost Adrian Păunescu cel din primele trei volume.
Trebuie spus că, totuși, spre deosebire de Traian Demetrescu (care a participat la primul Congres al PSDMR, din 31 martie 1893), Iuliu Cezar Săvescu și Ștefan Petică (membri cotizanți ai acestui prim partid socialist din țara noastră), apartenența lui George Bacovia la socialism nu poate fi demonstrată. Poetul avea numai 18 ani când PSDMR a dispărut, fuzionând prin absorbție cu Partidul Liberal. Însă a fost contemporan cu mai multe iterații ale socialismului politic: cu Partidul Social Democrat Român, cel dintre 1910-1918, cu Partidul Socialist dintre 1918-1924 și cu Partidul Social-Democrat înființat în 1927 și desființat de comuniști în 1948. Din fericire pentru destinul său în perioada stalinistă, Bacovia nu a avut legături cu niciunul: nu a fost nici măcar simpatizant sau semnatar în publicațiile lor oficioase. Acesta a și fost unul dintre argumentele „recuperării“ din 1954, când Bacovia a fost fraudulos revendicat de către critica din epocă drept un precursor al „noii literaturi“ (era să zic al „noului regim al literaturii“, dar nu de literatură era vorba atunci). Nefiind socialist, adică adversar al bol șe vismului putea fi „pus la contribuție“.
Partea cu adevărat valoroasă a cărții lui Paul Cernat se află în capitolele de mijloc (Un poet al anorganicului, Anotim purile după Bacovia. Meteoro logia poeziei, Afinități la dis-tanță, Trist în țara lui Hübsch), până la Livresc și metapoezie. Chiar dacă rezistă greu și nu întotdeauna la ispita unor asocieri forțate și a supra-interpretării, criticul se află aici în elementul lui, livrându-ne, pagină după pagină, interpretări plauzibile și deschideri interesante, virtuozitate filologică și un control precis al in strumentelor teoretice: pe scurt, o demonstrație de critică de înalt nivel, care se citește cu creionul în mână.
Mi-ar fi plăcut, însă, ca din aceste glose bogate, scrise cu prospețime, să se alimenteze noua interpretare a lui Bacovia. Deși sesizează că anumite elemente poetice caracteristice ultimei perioade sunt pre zente încă din volumul Plumb (1916) – dezvoltân du-se, adaug eu, în Scântei galbene (1926), Cu voi (1930) și generalizându-se în Comedii în fond (1936) –, Cernat nu urmează consecvent această pistă, singura care putea, eventual, susține interpretarea unui Bacovia programatic, postmodern înainte de postmodernitate și „minimalist“ înainte de „minimalism“. După cum nu insistă nici asupra adevărului și legendei „epuizării“ poetului după primul volum, crezând că respingerea interpretărilor care pun accentul numai pe Plumb ar fi suficientă. Criticul cade astfel într-o a doua capcană, după cea a stângismului „criticii universitare“: aceea de a demonstra ipoteza prin ea însăși, nu prin argumente furnizate de operă.
O dezamăgire au fost pentru mine și capitolele „Compozitorul de vorbe“ și muzica lui și Poetul ca persoană și „persona“. Bacovia cânta la vioară, iar elementul muzical – spun o banalitate – joacă un rol important în poezia sa. M-aș fi așteptat la o reconstituire a relației sale cu muzica. Paul Cernat i-a preferat o compilație a opiniilor amatoristice ale unor interpreți care fie și-au dat cu părerea despre poezia lui Bacovia, fie i-au pus pe muzică versurile, ceea ce e mult prea puțin și, în tot cazul, altceva. Toate aceste interpretări, ca și „asumările“ diferiților poeți tineri, pot fi foarte bine eronate. La fel de săracă este și reconstituirea strategiilor de anonimizare la care, instinctiv sau programatic (aceasta-i întrebarea!), a recurs poetul de-a lungul vieții, deși și aceste strategii ar fi alimentat plauzibil ideea unui Bacovia care și-a premeditat traseul poetic și de receptare.
Ar mai fi multe de spus. În Bacovia și Noul Regim al literaturii contemplăm spectacolul unui discurs critic de primă mână, devo rat însă de angajamente „generaționale“ și mai cu seamă de prejudecata ideologică. Meritul cel mare al cărții constă în aceea că, prin însăși interpretarea sa, Paul Cernat ne relevă, dintr-o nouă perspectivă, complexitatea năucitoare a operei acestui poet, altminteri, atât de simplu, după vorbă, după port.