Titlul cărții semnate de Balázs Imre József, Nopți în Zen, trimite, indiscutabil, la experiențele din orizontul exotic al lumii orientale, cu adaptări la „o cale europeană“. Iluminările celor care au apucat-o pe „Calea Zen“ sau care s-au contaminat cultural de această experiență au făcut istorie în literatura europeană. În Castelul lui Kafka, de exemplu, personajul K o întreabă pe Friede, iubita sa, „Ai fost vreodată la castel?“, iar aceasta îi răspunde: „Nu, dar nu e destul că sunt aici la tejghea?“. Replica amintește de o retezare a posibilului, cu o trimitere spre realitate, din dialogurile clasice Zen: „Maestre, sunt încă novice în Zen. Arătați-mi calea. Maestrul îl întreabă: – Ai dejunat? – Da. – Atunci du-te și spală-ți strachina.“
Poezia lui Balázs Imre József nu produce, evident, paradoxuri Zen, dar o contaminare există totuși, metonimia acționează în sensul deformării realului spre excentric, printr-o evadare spre suprareal cu o accentuată dinamică a fanteziei: „cel mic îi punea întrebări celui mare și cel mare îl întreba pe cel mic/ împreună știau cât știe singur cineva din alte ținuturi/ ajunge biruința asupra unei jumătăți de zmeu pentru câștigarea/ unei jumătăți de împărăție? a întrebat unul dintre ei/ iar celălalt i-a răspuns tot cu o întrebare adică la un zmeu cu șapte capete asta ar/ însemna trei capete jumate? rotunjirea se face în sus sau în jos?/ nu-i bine să fii fecior de împărat trebuie să știi/ prea multă matematică și nu-i bine să fii nici fată de împărat/ pregătită mereu de răpire de eliberare dar cel mai greu/ e să fii zmeu să găsești întotdeauna pe cineva/ care crede în existența ta“ (enciclopedia zmeilor). Poezia, în acest caz, supune unei „magnificări“ ființele și lucrurile și întâmplările lumii, datorită intensității implicării eului și a căutării unor noi unghiuri de mitificare sau mistificare, devenind intens hipertrofică. Relația trăită cu lucrurile, care amintește de „conștiința intențională“ a fenomenologilor, determină aventura poetică la Balázs Imre József să nu ne apară ca o intimitate, ci din contra, ca un „în afară“, ca o interacțiune dintre conștiință și lumea înconjurătoare, restabilind, în final, o relație primordială. Iar pentru ca poezia să alunece în fantastic este nevoie de o cantitate excesivă de argumente, rezultatul final fiind „o serie“ de viziuni poematice, enigmatice: „podarul șede pe bac vâslește/ conduce peste râu imagini învelite cutii negre/ în depozit se construiește o mașinărie inteligentă/ din propozițiile unor limbi străine/ la coborâre proprietarii nu le mai recunosc componentele/ îl învinuiesc pe podar el doar tace/ zâmbește trece de pe un mal pe celălalt/ al podișurilor temporale transportă la comandă/ amintiri fum risipit culori e așteptat în port/ de chipuri de vieți încărunțite de așteptare“ (podar).
Există, în poezia lui Balázs Imre József, o realitate agonică – îngrămădire aproape haotică, indistinctă, de imagini într-un text care creează o mare dificultate pentru receptor, pentru cititor. În consecință, în spațiul poemului ființa nu își mai găsește locul și liniștea, este izolată, este condamnată la solitudine, la disperare, la dispariție chiar. Necesitatea ieșirii din acest spațiu aparent neprietenos se impune, ieșirea poate fi prin zid, prin vis sau prin moarte, chiar. Forțarea prin imaginație a oricărei bariere a „imaginarului“ produce breșe, prin care trec mesaje ciudate: „Stai culcată în interiorul zidului, orizontal,/ mă lipesc de tine, visez, atingerea ta e friguroasă./ Când ai ajuns în zid, când te-ai culcat între cărămizi,/ am fost și eu acolo sau am avut același vis amândoi?/ Prin pereți trec sârme, conductori ascunși,/ glasuri, electroni, prin toate acestea trec mesaje./ Stai culcată în interior,/ simt cum respiră peretele, vălurește fin,/ transmite câte o secvență de imagini din visul lui,/ o trimite dincolo de tencuială, din interior spre înlăuntru“ (culcuș). Trecerea dinspre viață spre text se petrece cu o oarecare părere de rău, cu nostalgia după ceva care se pierde iremediabil: „să sari cu gândul peste împrejmuire să treci prin perete depășind/ mereu limitele necesității să fii cu un pas în fața propriei povești de/ a fi“.
Deși aparent incoerent și la discreția hazardului, textul poetic este bine gândit, bine pus în pagină, cititorul nu este neglijat, dimpotrivă, este provocat. Căci, spune poetul, afirmându-și conștiința de sine: „nu semna orice, dar mai cu seamă nu semna oriunde/ există locuri nepotrivite pentru asta există unii/ care știu totul mult mai bine și în locul tău“. Poezia din acest volum, semnat de Balázs Imre József, o demonstrează.