Adrian Bodnaru:
Schimbăm o vorbă —
sau mai bine rămânem la timbre?
*
Ce-ai fi ales
în centrul vechi —
poarta sau ningea?
*
Avem tradiție în sportul alb —
uite, ninge de veci!
*
Azi nu ți-am luat încă nimic —
vremea era închisă
când am trecut.
*
Zăpada mai are
nasturele de sus? —
mi-aș lua o cravată.
*
Ai rămâne la fel
dacă te-aș suna
de la un telefon cu disc? —
în sensul acelor de ceas,
într-o zi.
*
Ți-aș fi credincios —
cămașa mea are
și un umeraș de copil.
*
Ce iarnă! —
jumătate de om,
jumătate cămașă.
*
Oprește ziua
cu numere provizorii! —
vreau să văd:
are RAR-ul?
*
Nici la tine nu plouă —
parcă am sta
sub același acoperiș.
*
Paharul de vin
pe colțul mesei —
picior peste picior.
*
Nu te uita! —
vom trece
peste o poză mișcată ușor.
*
Taxiul meu
nu are locul mortului —
cel mult 1969,
pe ușa din spate.
*
Hai să ne oprim! —
aici, unde o frână spală pe alta.
Ioana Cosma:
Era o după-amiază ca aceasta la Toronto
Mă plimbam printre zgârie-nori și îmi terminam teza de doctorat.
Vedeam visul capitalist, îl simțeam în căușul palmei, oh god,
eram visul capitalist. Chiar și așa, în hainele mele hippie,
cumpărate de la second-hand-urile de pe Kensigton Street.
Cerul tăia cu albastrul lui geamurile strălucitoare antracit
ale CIBC Bank, modelând lumea nouă într-o formă geometrică
ce părea desprinsă din Cubul lui Vicenzo Natali. Și sandalele mele
romane băteau sacadat în caldarâmul ce suna gol și inert.
Și lumina era parcă alta, nu ireală, nu artificială. Era cumva
încremenită în reflexiile geamurilor din clădirile de sticlă și oțel.
Orașul purta o armură și se ținea țanțoș în bătaia soarelui
ca un rege ce pornește în turnir, sigur pe victoria sa.
Victoria era acum a mea și a orașului, în lumina de netăgăduit
din după-amiaza aceea de iunie 2009, mă simțeam ca într-un film
futurist,
care devenise lumea mea. Și eram visul capitalist și era bine,
începeam să uit luminile verzi și roșii cu toată violența lor.
Lucrări și zile
Ca tastele mașinii de scris ale secretarei din ‘90
se derulează zilele acestea în ritmul lor secret pe care mi-l
dezvăluie doar cu perdea. Trec și scârțâie un pic,
se înfășoară în nori impenetrabili și nostalgici.
E jazz la radio-ul meu digital, sunt bujori în glastra mea
de cristal. Tastez și eu și parcă încep să înțeleg ritmul
ascuns al acestor lucrări și zile. Mi-e un pic teamă de
țăcănitul lor hotărât și vorace.
Cred că zilele au stomac și încă unul mare.
Cred că zilele se iau la întrecere cu stelele.
Cred că zilele se așteaptă la un deznodământ colosal.
Cred că zilele se vor întipări pe hainele mele.
Mai cred că ele mi-au parcelat timpul cerebral,
mantise rotunde pe tocuri stiletto.
Acestea sunt lucrările mâinilor mele aici și
acum, drămuite în zile de miere și fiere.
poem pascal
un bătrân iși mângâie pisica ghemuită lângă el.
Rupe pâinea în două, ciocnește oul de masa de lemn. Îi dă un
coltuc pisicii apoi mușcă și el
din pâine. Își trage ușor haina de postav peste umeri
în strachina cu tocană se văd umbre trecute
din vase de lut. Oul oval stă pe masă tăcut.
o lumânare pâlpâie fără putere în candela
de pe perete. Își trage sufletul omul, ce era rău a trecut.
cluges la forte
și acolo era când simțeam că am ajuns acasă
– după aceea mă simțeam după două zile
oriune acasă –
în micul bastion de copii visători și fotograme
în subteranele primitoare ca pântecele unei mame.
Și someșul ne ducea poveștile mai departe
din răni spălate cu vin și vodcă și seri dezolante
copii sinistrați în spelunci de departe
știam așa de bine cum să ne irosim
cum să murim un pic mai mult și mai bine
cum să nu trăim cum se cuvine
cum să ne tragem singuri în țeapă
cum să alergăm de nebuni pe banda rulantă
dintre cer și pământ.
orașul ne ocrotea oricum
nu ni se întâmpla nimic grav
chit că plecam de dimineață cu
scaune de lemn din music pub
chit că plângeam fiecare singur
în scorbura lui din copac.