AYELET TSABARI (n. 1973, Petah Tikva) este o scriitoare israeliano-canadiană dintr-o familie de origine yemenită. În 1998 s-a stabilit la Vancouver, unde a studiat filmul și fotografia la Capilano Uni versity. A regizat două filme documen tare, unul din ele fiind premiat la Palm Spring International Short Film Festi val. În 2013 a debutat cu un volum de proză scurtă, The Best Place on Earth. În 2015 acesta a fost distins cu Sami Rohr Prize for Jewish Literature, acordat de Jewish Book Council, în 2016 cu Edward Lewis Wallant Award for Jewish Fiction și s-a aflat pe lista lungă a Frank O’Connor International Short Story Award. Odată cu aceste premii, Ayelet Tsabari a devenit o stea în ascensiune a literaturii israe-liene în limba engleză. În 2019 a publicat Arta de a-ți lua rămas-bun The Art of Leaving; Humanitas, 2021), cel de-al doilea volum al său, care a primit Canadian Jewish Literary Award și a fost finalist la The Vine Awards și la Hilary Weston Writers’ Trust Prize, fiind declarat cartea anului de Apple Books, Kirkus Reviews și CBC.
În 2024 i-a apărut primul roman, Cântece pentru cei cu inima frântă (Songs for the Brokenhearted; Humanitas Fiction, 2026), căruia i-a fost acordat National Jewish Book Award for Fiction, Canadian Jewish Literary Award for Fiction și Association of Jewish Libraries Fiction Award, fiind, de asemenea, declarat cartea anului de The Globe and Mail. După douăzeci de ani petrecuți în Canada, s-a întors în Israel în 2018, unde locuiește cu partenerul și fiica sa.
Are două cărți traduse în limba română: memoir-ul său, Arta de a-ți lua rămas bun și, foarte recent, Cântece pentru cei cu inima frântă. Prima carte a apărut la Editura Humanitas; cea de-a doua, la Editura Humanitas Fiction, în colecția „Raftul Denisei”.
Cristian Pătrășconiu: Când a fost cel mai greu pentru o evreică yemenită, în Israel?
Ayelet Tsabari: Anii 1948, 1949 spre 1951 au marcat perioada de emigrație masivă dinspre Yemen spre Israel, a evreilor yemeniți către Israel. Au fost anii în care au existat tabere de refugiați și anii în care mulți copii au dispărut – despre ambele situații vorbesc în carte, în romanul meu. În același timp, pot să spun, atunci au fost anii unei foarte grele treziri la realitate. Pentru că evreii yemeniți erau foarte religioși. Ei au venit în Israel cu credință mare – gândeau în termenii unei misiuni, era ca o misiune religioasă pe care trebuiau să o îndeplinească. Își imaginau că îngerii Domnului vor fi pe pământurile Israelului. Vă imaginați că a fost un șoc să descopere că sunt tratați într-un mod foarte diferit când au ajuns acolo. Și, astfel, să li se spulbere visele. Mi-e și greu să îmi imaginez cât de traumatizant trebuie să fi fost. Ei bine, tocmai această perioadă a migrației evreilor yemeniți în Israel este una din axele temporare decisive care apare în romanul meu. Sunt două axe și aceasta este una dintre ele.
De aceea nu am deschis întâmplător con ver sația noastră cu această întrebare… O a doua întrebare: pentru că vorbeați despre acei copii dispăruți în taberele de refugiați, în lagărele de refugiați, lagărele de tranziție cum li s-a spus… Ați vrea să detaliați puțin?
În aceste lagăre de migranți, copiii mici, bebelușii și copiii care aveau câțiva anișori erau luați de lângă părinții lor și cazați separat. Părinții lor erau cazați în niște corturi. Spuneau despre corturi că nu sunt suficient de igienice și, de aceea, pe bebeluși și pe copiii mici îi duceau în altă parte. Erau ca un fel de grădiniță locul unde îi duceau pe acești copii. Părinții mergeau să îi vadă – dimineața sau seara. În unele dimineți, când mamele sau tații s-au dus acolo, li s-a spus că acești copii s-au îmbolnăvit, brusc, peste noapte și că situația a devenit atât de gravă încât au trebuit să fie duși la spital. Apoi, li s-a spus că acei copii au murit – dar fără a li se da lucrușoarele celor presupuși decedați. Fără a exista morminte pentru ei, fără a exista certificate de deces. Pentru că astfel de povești au început să devină tot mai numeroase în comunitate, normal că oamenii au început să devină suspicioși. și aceasta, cu atât mai mult cu cât, atunci când acei copii ar fi trebuit să împlinească 18 ani, familiile respective – ale copiilor presupuși morți – au primit chemări de încorporare pe numele copiilor lor. Sunt niște povești cărora, nici până acum, nu li s-a dat de capăt, în ciuda faptului că au fost numeroase comisii de anchetă și investigații. Nu s-a ajuns la concluzii clare care să fie prezentate societății. S-a spus că majoritatea au decedat și că doar – subliniez „doar”! – în cazul a 80 de copii nu se știe chiar deloc ce s-a întâmplat cu ei, pentru că nu mai există niciun fel de urmă despre aceștia. Mulți oameni nu cred că acei copii au murit cu adevărat; se gândesc că, probabil, copiii au fost dați spre adopție. Circulă, de fapt, în continuare, foarte multe povești despre destinul acelor copii. Și apoi, îmi spun eu, chiar dacă acești copii ar fi murit, tot rămâne o mare nedreptate, o traumă. E o rană deschisă cu care nu am reușit să ne împăcăm.
O scriitoare sau un scriitor este și nu este personajele sale. Zohara, personaj principal în romanul apărut și în românește, sunteți și nu sunteți dumneavoastră. Întrebare: unde e marea forță a literaturii, în ce constă această forță?
Hm… Aceasta este o temă complicată. Și frumoasă. Când pui în act un personaj, ca să îi conturezi cât mai bine emoțiile și pentru a-l face cât mai credibil și cât mai puternic în fața cititorului, este normal să îi dai ceva de la tine. Este cât se poate de normal. Prin urmare, o parte din puterea personajelor, o parte din forța literaturii, vine, de fapt, din tine. Este o forță care vine din empatie, dintr-un fel de vulnerabilitate. Pe de altă parte, un scriitor „lucrează” și cu personaje care nu ți se aseamănă de niciun fel, personaje care îți sunt complet opusul tău. Și aici e vorba tot de putere. Spre exemplu, în cazul acestui roman care stă între noi doi și între mine și publicul cititor din România, de fapt, avem un personaj – Ioni este numele său. El e foarte diferit de ceea ce sunt eu în realitate. Se spune, și pe bună dreptate, că romanele sunt un adevărat mecanism de generare a empatiei. Ei bine, scriind despre astfel de personaje care sunt complet diferite de mine, a trebuit să dau dovadă de foarte multă empatie și să fac astfel încât să pară cât se poate de veridic, de autentic.
Ce sunt aceste cântece pentru cei cu inimă frântă? Cine le-a compus, de ce, pentru ce, pentru cine?
Aceste cântece sunt compuse de femei. Sunt femei pe care eu le văd ca și cum ar sta într-un Pantheon – un Pantheon de poete analfabete. Sunt femei care au avut vieți foarte, foarte grele, ale căror inimi – așa cum apare scris la un moment dat în roman – au fost frânte, au fost arse de durere. Sunt femei cărora nu li s-a permis să se exprime și, cu toate acestea, au reușit să găsească această modalitate de „a vorbi” – prin intermediul acestor cântece. Prin acestea, ele și-au expus vocile, și-au spus povestea și găsesc că este ceva foarte emoționant. Admir foarte mult aceste femei, admir foarte mult cântecele pe care ele le-au creat. Este o abordare atât de frumoasă, atât de rafinată, de elegantă și de subversivă, într-o lume, totuși, destul de patriarhală. E o lume în care vocile lor, așa cum spune citatul pe care l-am ales pentru carte, e preferabil să fie de neauzit. Și totuși: aceste voci reușesc să își găsească o cale și să se exprime.
Ca să fac o trimitere și la volumul anterior care vi s-a tradus în limba română: cântecele acestea, cântecele pentru cei cu inima frântă sunt și un fel de artă de a-ți lua rămas bun?
Nu sunt foarte sigură că e chiar așa. Dacă e să mă refer la o situație particulară, la situația mea mai precis, nu a fost chiar un rămas bun. Dar, pentru femeile care au compus aceste cântece, probabil că da. Probabil că aceste cântece le-au ajutat să se reașeze, să se recompună, cum se zice. Multe dintre cântece sunt despre tristețe, suferință, durere, despre rămas bun, despre iubiți care au fugit și le-au părăsit. Eroinele mele, da, își iau în felul acesta un rămas bun de la lumea lor, de la lumea din care pleacă, din care au ales să plece sau din care au fost alungate. În ce mă privește, când le-am ascultat și studiat, cântecele acestea au fost un fel de punte: către lumea din care vin, către moștenirea mea, către strămoșii mei. Este o punte care e alcătuită din cuvinte și cântece, și muzică.
Muzica e o marcă vizibilă în cartea dumneavoastră. E o marcă identitară. De altfel, muzica e foarte importantă și în viața dumneavoastră. Vreau să vă întreb așa: ce anume poate exprima muzica acolo unde simplul limbaj nu „bate”, nu e suficient? Adițional, complementar…
Nu cred că e vorba despre cuvinte care sunt sau care nu sunt suficiente. Cuvintele „bat” până acolo unde pot să bată; ele își fac treaba lor, își urmează rostul lor și e foarte bine așa. Muzica, pe de altă parte, este o experiență pe care o poți avea dincolo de cuvinte. E o experiență care poate fi făcută fără cuvinte. Să vă spun ceva: în cultura yemenită, muzica e foarte importantă, atât prin ea însăși, prin faptul că e muzică, dar mai ales, prin ritm. Ritmul e, pentru muzica yemenită, esențial. Inclusiv cântecele triste – deci, și aceste cântece pentru cei cu inima arsă – sunt ritmate. Și acolo auzi, neapărat, câte o tobă, câte o bătaie de… ceva care dă ritm. O bătaie, bunăoară, care să îți imite mersul: mersul de la procesiuni, mersul de la nunți. Muzica, aș spune, pentru yemeniți, făcea parte din viața de zi cu zi, era viață de zi cu zi. Revenind la cuvinte: toate aceste cântece nu erau scrise, transcrise, dar ele existau și trebuiau să fie repetate, să fie puse în cuvinte, chiar dacă femeile din comunitățile yemenite erau analfabete. Repetarea acestor cântece făcea nimic altceva decât ca ele să se cimenteze, să se graveze în memorie. Relația cuvinte-muzică este, de fapt, una foarte complexă Cei doi termeni se ajută, se susțin reciproc.
Acest roman traversează mai multe spații culturale și geografice. Plec de la ceea ce reprezintă o constatare elementară și de la faptul că v-ați pus/ v-ați investit destul de mult în această carte. Și întreb: ce înseamnă acasă pentru dumneavoastră? Și un bonus: ați revenit în Israel după aproape două decenii. Înseamnă că ați revenit acasă?
Pentru mine, Israelul e, așa cum spune și Zohara în roman, locul care este cel mai mult acasă. Cel mai mult acasă nu știu dacă e chiar acasă, dar e… cel mai mult acasă din tot ce există, pentru mine, pe lumea aceasta. Pentru că m-am născut acolo, pentru că am crescut acolo. Apoi, referitor la întoarcere – da, am revenit în Israel după două decenii, dar nu sunt chiar așa de sigură că am revenit acasă. Poate, mai degrabă, este o o nouă migrație, de vreme ce ai fost plecat (ă) douăzeci de ani. Simt încă acut aceasta chiar și după 8 ani; eu m-am întors în țara mea natală în urmă cu 8 ani. Or, în acești 8 ani, în Israel, așa cum știți, sunt mari probleme, uneori chiar „iadul pe pământ” – și astea mă fac să mă simt aproape ca și cum nu aș avea un adăpost al meu. Din punct de vedere politic, nu mi se pare că e un loc foarte adecvat; de aceea, lucrurile sunt cumva în aer pentru mine… Dar acolo e familia mea și de acest fapt mă țin, mă agăț cu putere.
Când v-ați simțit mai vulnerabilă: când v-ați publicat memoriile sau când ați publicat romanul?
Bineînțeles că memoriile te expun mai mult și par că te pun într-o poziție vulnerabilă. Vorbești despre tine, te dezgolești – deci, te expui. Dar și publicarea romanului a adus pentru mine ceva straniu, ceva tricky. Pentru că există o presiune a momentului când e publicat un roman – și atunci ești, la fel, expus, vulnerabil, vulnerabilă. Pentru că ești în față, ești între două lumi…
Așa se scriu cărțile adevărate? Când ești între două lumi, când ești in-between? Când trebuie să pierzi mult ca să înțelegi că poți câștiga ceva prețios?
Nu sunt sigur că mă descurc aici, în această privință: despre când, despre cum? Nu sunt sigură că aș putea da rețete; de fapt, sunt sigură că nu pot da rețete despre scris. E mai simplu și, de fapt, mai complicat în chestiunea aceasta: pur și simplu, scrisul face parte intrinsecă din mine. Eu nu pot să fiu așa cum sunt fără să scriu. E în mine. Chiar și atunci când îmi spun că poate nu ar trebui să scriu, că poate nu e chiar înțelept să o fac, nu mă pot abține. Mi se pare că nu mai contează altceva și că doar asta știu să fac, că doar asta pot să fac. I-am spus partenerului meu că ăsta – faptul de a scrie – e singurul lucru la care mă pricep. El mi-a răspuns că nu e adevărat. Și are dreptate – știu să fac și alte lucruri, multe alte lucruri. Și cred că sunt lucruri bune. Dar, dacă tot m-ați întrebat despre casa mea intimă, despre ce e acasă pentru mine, ei bine: asta, să scriu, e acasă pentru mine. E, pentru mine, ceva de la sine înțeles, e ceva organic. Sigur, pot să raționalizez și să spun: a mic, b mic, c mic. Dar, iată, simplu: așa sunt născută, să scriu, nici măcar nu mai are rost să neg asta.
Care este locul în care scrieți cel mai bine? În sens fizic, vreau să spun. Nu ca metaforă…
Am nevoie de spațiul meu de acasă. De scaunul meu, de fereastra mea, de aranjamentul meu de acasă, de masa mea care se mișcă (am o masă ajustabilă și o pot face așa cum vreau eu…). E un fel de mic ritual, dacă vreți. Bine, pot să mai scriu și în cafenele; au, pentru mine, un farmec aparte, mă liniștesc și mă așează în poziția în care pot să scriu. Și, contrar acestor nevoi poate, mai există un loc în care pot să scriu foarte bine. Și anume: pe vapoare. Partenerul meu este navigator și îmi spune uneori: hai să ne cumpărăm un vas, un iacht și să mergem prin lume. Să facem împreună o călătorie în jurul lumii și, în timpul acesta, eu să scriu. Este o propunere la care, până acum, m-am opus cu toată puterea. V-am spus: am nevoie de camera mea, de masa mea, de scaunul meu confortabil. Însă, deîndată ce mă trezesc pe un feribot și simt acea mișcare de balans, acel legănat inconfundabil, îmi vine o poftă teribilă de scris.
Găsiți că există vreo diferență fundamentală între adevărul din ficțiune / roman și adevărul din autobiografie / din memoir?
Merg și scriu în ambele genuri cu aceeași plă cere, cu aceeași onestitate, cu aceeași responsabi litate și cu aceeași vibrație. Vreau să spun/să scriu adevărul și, în același timp, vreau să spun/ să scriu o poveste. Truth-telling și story-telling. Sigur că da, văd și știu că există, din punct de vedere formal, diferențe între acestea două. Și dacă e să fac o lucrare și să le prezint, desigur că o pot face. Recunosc aceste diferențe, le respect, dar eu am nevoie de ceva care trece dincolo de aceste linii analitice de despărțire. Însă, pentru mine, granița decenței și a adevărului scrisului este aceasta: să spun o poveste și să spun adevărul sau măcar să încerc să mă apropii de el, să îl sugerez… Știu că aceasta poate să pară nefiresc, că e, în orice caz, neobișnuit – dar așa funcționez eu. Și nu vreau să mă schimb. A scrie adevărul e totuna cu a spune o poveste!
Ați povestit în mai multe rânduri că nașterea fiicei dumneavoastră a schimbat direcția în care a mers, în cele din urmă, acest roman. A fost o răscruce, așa cum ați menționat și dumneavoastră. Ce înseamnă să fii curajos în literatură, ce înseamnă să ai curaj când faci literatură?
Ai, ai, ai…
Am zis să păstrez întrebările mai grele pentru final…
(râde) Văd că vă țineți de cuvânt… În luna noiembrie a acestui an chiar urmează să țin o conferință despre aceasta – ce înseamnă să ai curaj în literatură. Știați de asta?
Deloc. Pur și simplu, așa a venit întrebarea…
Eu cred că scrisul, în sine, e un act de curaj. E ceva ce le spun des studenților mei. Le mai spun și că, atunci când eram mai tânără, îmi plăcea să îmi asum riscuri și că acea asumare pe care o practicam în tinerețe, acum o practic în și prin scris. Îmi iau adrenalina de care am nevoie din scris. Simt că e bine, că îmi face bine când vine acea adrenalină după câte un pasaj, după ce mă așez la masa de scris… Am conștiința faptului că iese ceva bun de acolo, că e ceva autentic, adevărat. Pe de altă parte, vremurile pe care le trăim mă fac să am și unele ezitări și chiar temeri. Pentru că sunt timpuri care ne induc multă nesiguranță și o oarecare teamă. Dar, nu-i așa, a fi curajos sau curajoasă nu înseamnă să nu te temi, ci să îți fie frică să te temi?
Și atunci: a scrie, pentru dumneavoastră, e o formă de a păstra ceea ce dispare, de a încerca să păstrezi ceea ce dispare?
Uneori, da. Uneori vrei să ții în viață ceva, să dai un supliment de viață. Dar alteori poate fi ceva de care vrei să te îndepărtezi. Scrisul este, pentru mine, o linie a vieții.
