Dan Coman este deja o figură importantă a poeziei douămiiste, un poet care respiră încă aerul pionieratului acestei generații spontanee, postdecembriste, traversând cu copilăria și adolescența lor depresia anilor 90, o generație care a tocit blugii optzeciști până la grunge, care încearcă să evite manierizarea atât cât o permite gloria gloria, cum se intitulează unul dintre poemele sale. Pe Dan Coman îl slujește de minune și figura sa nordică de chipeș viking bistrițean cu alură de star de cinema, cu șarmul viril al unui Norman Mailer. Și să nu uităm că generația din care face parte s-a născut pe scenă mai mult decât oricare alta, că s-a amestecat în fibrele și țesătura rețelelor sociale, că a trespassat mainstreamul cu nonșalanță, băgându-se singură în seamă, derulând playlistul biografist în versuri.
Poza nervalian-neconsolată, cu o autoironică mizanscenă narcisistă și o melancolie soleil noir & noir désir se topește într-o poezie în care ordinea paterfamilistă, patriarhalitatea retro și decorul domestic petit bourgeois cu amenjările interioare, conformismele și comodificările aferente sunt ulcerate sistematic printr-o poetică de bricolaj. Mireasma de poezie americană fără filtru se simte de la distanță, beatnicii și-au lăsat o amprentă semnificativă asupra poemelor lui Dan Coman, numai că România și provincia din care provine, așa cum le vede autorul, nu mai oferă contrastul dintre stone age-ului ultimului deceniu ceaușist, primul deceniu de postcomunism cu față capitalistă și new age-ul american. Sincronizarea s-a realizat în digital în care toate curg, de la viață la pre-o cupări și vise.
Totuși, mă surprinde la prima vedere titlul volumului, Lipsa de greutate a lumii (Charmides, 2025), cu o aparent trucată invitație metafizică, cu un ecou al unei lejerități kunderiene care subminează greutatea tombală a lumii. Dan Coman a evitat cuvântul „ușurătate“, litota însă prinde mai bine un gol care păstrează conturul plinului, propunând o eboșă în locul unei carnalități volumetric expuse. Poemul său cu tristețe pe la colțuri creează un fel de solitudine reflexivă și mordantă, autoscopii dezabuzate, reflexe într-o oglindă invizibilă, puțin fun & dandy, puțin boem. Altfel spus, poemul își creează personajul, un fel de Corto Maltese aparent domesticit, afabil, meditând în marginea unei mediocritas aurea glossy, – predictibilul, redundanțele și simulacrele, unei existențe standardizate –, la marginea lumii, oricare ar fi ea, rulând stereotipuri, felii de viață consecvent tartinate, aluri șic, filme în minte, croșetând câte o fază celebră cu un bovarism conștientizat, reciclând secvențele livrești ale unui consumerism superior. Uneori, frazarea poemului, aduce cu sine melancolice ecouri fitzgerladiene ca și cum în locul lui Dan Coman s-ar fi instalat un Gay Gatsby căruia i-a reușit mariajul cu Daisy și privește resemnat cum visul se topește sub greutatea propriei împliniri: „așa am fost educat, așa am trăit: timpul le rezolvă pe toate./ pentru că toate dispar ca și cum n-ar fi fost: atracția, casa în care ne-am mutat împreună și-n care continuăm să trăim,/ strălucirea tot mai îndepărtată a visului,/ sufletul și greutatea sporită pe care sufletul/ știe acum s-o poarte în spate/ fără să mai atragă atenția asupra sa, gloria gloria./ gloria: un bărbat aproape bătrân aplecat deasupra unui caiet,/ așteptând să-i înflorească, pentru ultima dată, capul.“ (gloria gloria).
Cele trei părți (plus prefața-poem intitulată rezumat), „cinci scrisori despre utilizarea corectă a vieții“, „gloria gloria“, „lipsa de greutate a lumii“ alcătuiesc o arhitectură dispersată a detritusului biografic de tipul „a heap of broken images“, cu ricanarea modelului exemplar, a manualului de viață bună, a fitness-ului și wellness-ului lirismului canonic, un mod de a îmbina inutilul cu plăcutul, anxietatea cu realitatea pe ritmuri beat. Unul dintre gesturile acestui poem, micul lui sâmbure metafizic, este cel al contemplării simulacrului în încercarea de străpungere a realității, a regăsirii frumuseții, iar această încercare nu este doar o temă a poemului, ci chiar poemul.
În mod evident, cele cinci scrisori ale unei ironice pedagogii trimit prin ricoșeu la cele eminesciene, cu binecunoscuta lor arhitectură lirică, unele narative, altele oferind vaste tablouri cosmice sau scene istorice, cu mici scene de moravuri și filipice, cultivând „antiteza romantică“. Dar gestul invocării unui model exemplar nu mai are aici nervul contestatar al avangardismului, ci doar pe cel ludic al bricolajului postmodern. „Scrisorile“ lui Dan Coman sunt colocviale, nu retorice, discuționiste, nu vizionare, ictusul poemului gingsbergian cu delirul său controlat sau „starea de urgență“ a poemelor lui Frank O’Hara, este înlocuit de un fel de stare de hiperluciditate. Poemul eminescian, redus la nivelul unor imagini sau a unor principii de funcționare retorică abia se mai vede pe fundal, din imagistica fabulatorie eminesciană mai rămâne doar o aluzie, în timp ce în locul vastelor peisaje onirice se instalează o formulă astrologică desprinsă parcă de pe paginile unei reviste glossy cu comentariul aferent: „luna plutește peste plaiul Eschișer, Fecioara-i blocată în Capricorn,// Leul adoră întâlnirile și flirturile: o structură care nu depinde de noi,/ un demers astrologic peste puterile noastre de înțelegere.“ (Scrisoarea III). Lejeritatea tonului e un paravan, temele mari sunt prezente, vehiculate însă într-o cheie minoră. Din câteva tușe, Dan Coman compune tabloul unei vieți „fericite“ cu comme il faut-ul ei atent cadastrat: „nu te grăbi. nimic din ce-i aici nu-i despre mine./ în realitate am tot ce-mi trebuie ca să fiu un om fericit./ viața mea îndeplinește toate criteriile unei vieți împlinite./ la ultimele baterii de teste despre stima de sine/răspunsurile mele au înregistrat numai punctaje maxime.// nu te grăbi. nimic din ce-i aici n-are vreo relevanță./ poți urla ca performerii, te poți dezbrăca lent ca Țupa,/ te poți tatua/ nimeni nu va ține minte ce-a fost în mintea ta./ cât despre fapte:/ faptele altora le vor acoperi cât ai clipi.“ (Scrisoarea II) Dacă vrei să citești un poem precum Glossă sau Odă în metru antic în cheia sensibilității douămiiste o poți face cu câteva din poemele lui Dan Coman, cu o parte din „scrisorile“ sale, de pildă. Poemele sale nu sunt nici parodice, nici pamfletare, nici demitizante, și în niciun caz caricaturale: faza luării în răspăr, a pastișării ludice a fost depășită. Autorul lor are în față tot registrul tematic, de tropi, toată poezia cu majusculă, până la saturație, poezia care întristează mallarméan carnea, numai că spleenul se fabrică aici după o altă rețetă, dintr-un gol precum pauza dintre două campionate care nu mai poate fi plombată cu stoici și Radiohead: „în rest, ce să zic: nu-i tristețe mai mare ca vara/ când e pauză-ntre sezoanele Premier League,/ când ziua crește și plăcerea își pierde din elan,// când nici dușul, nici propozițiile stoicilor,/nici măcar cântecele radiohead/ nu te mai pot scoate din amorțeală.“ (Scrisoarea III).
Ceea ce mi se pare interesant în poem este un conflict pe care Dan Coman îl regizează atent, un conflict care are în centrul său o nevoie de sens, un sens conferit vieții, un altul care vine din scris, dincolo de înregistrarea superficiilor trăitului. Paradoxal, tocmai o anume hipercerebralizare împiedică accesul la acel sens intrinsec al vieții, viața se poate trăi ca și poezia în contra interpretării. Mintea este o barieră în calea imediatului vieții, dar și o deschidere către frumusețea menită să plombeze lipsa de sens a lumii: „(șmecheria creierului de a acoperi cu frumusețe lipsa de sens)“ (tot mai departe, în larg). Poemul este și un mind game descărcat în limbaj: „mintea-i șmecherie bătrână, o călugăriță vorace/care nu lasă în urmă nimic.// și totuși: cu ajutorul ei am ajuns până aici.// până în acest punct al realității de unde frumusețea/se vede în întregime.// și chiar dacă nu m-a interesat cu adevărat niciodată,/ mai că-mi pare rău că se termină.“ (rezumat) Mintea ordonează, articulează lumea, conferă un sens non-sensului: „pentru că asta face mintea: oferă iluzia înțelegerii/ acolo unde nu-i nimic de înțeles.“ (Scrisoarea III). Poezia, parafrazând butada davinciană, cel puțin în parte, è cosa mentale, aici este „șmecheria“: „problema mea cea mai mare e mintea./un mecanism ultraperformant pe care habar nu am/ cum să-l țin sub control.” (MO) Iar în cazul poemului, mintea coboară în limbaj, cealaltă „șmecherie“ care generează plăcere („să scriu – singura mea îndeletnicire erotică.“) este sublimată barthesian în discurs îndrăgostit: „Dintre toate șmecheriile/limbajul a fost preferatul meu.// O jucărie sexuală ultra performantă/cu care am încercat să impun ritmul,/ să fiu la zi cu tendințele, să depășesc toate beneficiile prezentate-n prospect.“ (Scrisoarea II). În fapt, cosumerismul, pop culture-ul cu kitschul lui intelectualizat, consumabilele, costumabilele, reciclabilele, rețetele, stângismele, militantismele feministe sau woke sunt prefabricatele pe care le bricolează amuzat Dan Coman.
Nu aș vrea să trec peste un poem precum Poemul de dragoste al lui George Dan Coman pentru Serena Jameka Williams, savuros, biografist, autoironic, rafinat erotic, încărcând aproape cărtărescian superlative, dar fără stilul torențial al acestuia, zoomând pe detalii cu o mare plasticitate. Dar pe partea de subtilitate, de frumusețe a poemului (nu numai a acestuia) ține de o parte, de raportul tensional, bine dozat dintre descriere și comentariu, dar mai ales de mici rupturi de nivel în care insolitul unei imagini te trimite în inefabil, în acea frumusețe pe care Dan Coman o caută în poem și dincolo de el: „Acum gata, apleacă-te și închide ochii înainte să servești pentru meci// Aerul de deasupra ta se va face tot mai frumos,/ ca un loc demult părăsit. (s.n.)“
Ultimul poem, ComanDanTe, cu un joc de cuvinte à la Răzvan Rădulescu, care-i evocă în același substantiv pe Che (El Comandante), Dante și Coman, reamintește miza înaltă a volumului picurată cărtărescian într-o dizolvare de Sine, „în noaptea vecinicei uitări în care toate curg“. „Mă gândesc mai degrabă la lucrurile care dispar/ înainte de a apuca să capete formă,/ mult înainte de-a le putea percepe și denumi-// o realitate abandonată dincolo de/ gardurile de sârmă ghimpată ale memoriei,/ acolo unde simțurile nu au ce să detecteze/ iar gândirea nu are ce procesa// un teritoriu în care dictatura conștiinței încetează/iar sensul pe care-l dăm lucrurilor e la fel de inutil/ (și chiar mai penibil) ca hainele pentru câini// asta mi-ar plăcea să-ți pot arăta: frumusețea“ (frumusețea) Aerul de meditație insolitată se întoarce aici cu un al doilea „rezumat“ al volumului, o sinteză lirică, propria „Odă în metru antic“ a unui poet de o reală profunzime, care nu a părăsit temele mari, doar că le abordează diferit, fără nicio emfază, în spiritul unei dimoviene antimetafizici.