Cristian Vasile este laureatul Premiului Special al Uniunii Scriitorilor din România, 2025, pentru volumul Un cameleon și „virtuțile” oportunismului. Mihai Ralea. O biografie politică, Editura Humanitas. De la acest volum pleacă interviul de față.
Cristian Pătrășconiu: Cine a fost Mihai Ralea? Și de ce figura lui nu trebuie să fie uitată?
Cristian Vasile: În primul rând, trebuie să spun că Mihai Ralea a fost un strălucit intelectual umanist, cu doctorat la Paris, un exemplar fran – cofon și francofil. A fost apoi: mason, național-țărănist, deputat (în Parlamentul interbelic, dar și în cel comunist), director la Dreptatea, oficios PNȚ, conducător al redacției de la Viața Româ – nească după Ibrăileanu, ministru sub dictatura regală și sub regimul procomunist, reprezentant diplomatic al guvernului Groza în SUA, conducător al diplomației culturale comuniste. Figura lui nu trebuie uitată și din alte motive. În primul rând, datorită scrisului său sclipitor (în perioadele de libertate de expresie) și, în al doilea rând, pentru că, până prin 1937, a fost un teoretician important al democrației, un politician care a combătut extremismul politic.
Ce era Ralea? Mai mult un comunist, un spirit totalitar sau mai mult un democrat?
Depinde de perioada istorică din biografia lui la care ne uităm. Până în primele luni ale lui 1938 a fost un spirit democrat, chiar exemplar pentru epocă, putem spune, apoi a evoluat spre susținerea unor regimuri autoritare, dictatoriale și chiar totalitare. S-a pus în serviciul cultului personalității lui Carol II, apoi al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Nu cred că a devenit cu adevărat comunist nici când, din punct de vedere oficial, a fost primit în rândurile partidului (pe atunci Partidul Muncitoresc Român). În pofida păcatelor sale, nu s-a transformat într-un spirit totalitar. De altfel, conceptul de totalitar e supus acum unui examen critic de diverși specialiști în științe sociale (vezi și recenta carte coordonată de Manuela Ungureanu – Rethinking the Historiography of the Soviet Bloc. The Totalitarianism Paradigm and Institu tional Practices under Communism, Berghahn, 2026).
De la 1 la 10, cât de oportunist a fost?
Cred că pot să îi dau doar 9, pentru că nu a mers cu oportunismul până la a pretinde că este și legionar și a încerca o acomodare deplină și cu Garda de Fier pe când aceasta era la putere, începând din septembrie 1940. Pe tărâmul oportunismului, Ralea este la mare concurență cu un istoric precum Constantin Daicoviciu, dar și cu un teolog precum Nicolae Bălan (mitro polit al Ardealului), care și ei au traversat regimuri politice diverse, mereu în ipostaze de prim-plan. Ba chiar, spre deosebire de Ralea, s-au avut bine și cu legionarii între septembrie 1940 și ianuarie 1941.
Groucho Marx: „acestea sunt principiile mele; dacă nu vă convin, mai am și altele”. Mihai Ralea pare să întrupeze această formulă, nu?
Într-adevăr, Ralea este unul dintre cei care ar putea fi printre primii vizați de formula lui Groucho Marx, în sensul că la el s-a vădit, din 1938 și până la moarte, o flexibilitate extremă a convin – gerilor (politice, cultural-ideologice etc.). Ralea a ajuns să devină o întruchipare a celui care și-a schimbat valorile în funcție de contextul politic. Aceasta și pentru că, înainte de 1938, s-a dorit și un mare moralist. Ei bine, după toate contorsiunile sale și adaptările spectaculoase, i-a rămas eticheta de moralist fără morală.
Cum a fost posibil să schimbe atâtea roluri? Și să stea în prim-plan, în centrul vieții publice…
Poate pentru că a avut mereu ceva de oferit, inclusiv expertiză în câteva domenii importante. Să nu uităm că nu a fost doar profesor universitar, psiholog, sociolog, critic literar, ci și cronicar de politică externă, directorul unei excelente reviste precum Viața Românească. A avut și o ambiție extraordinară, o dorință fermă de parvenire, izvorâtă și din mari frustrări. Între 1928 și 1933, colegi de-ai săi de generație, la fel de tineri (intelec – tuali-politicieni), deveniseră miniștri subsecretari de stat. Nu și Ralea. Știa să se facă util și plăcut, știa să flateze mărimile zilei, de la Carol II la Gheorghiu-Dej, Ana Pauker ș.a. Să nu uităm că România a avut mereu nevoie de oameni calificați sau care să pară că sunt calificați. De altfel, una dintre cărțile coordonate de mine (despre elite) se cheamă chiar așa – „Ne trebuie oameni!” Era o remarcă a lui N. Iorga. Și carlismul autoritar, în 1938, și comuniștii, în 1944, au avut nevoie de oameni, iar Ralea și-a valorificat atât calitățile personale, cât și rețeaua sa de relații.
De ce Ralea e un „caz ideal de studiu”?
Cum ai anticipat, a schimbat multe roluri, îl surprindem în ipostaze variate atât în viața politică, socială, cât și în cea cultural-artistică. Devenise ubicuu, dar și invidiat, disprețuit. De altfel, apare în memorialistica autohtonă în mai multe ipostaze; unele sunt la superlativ, altele îl prezintă în culori întunecate: „trepăduș politic”, „balast jenant”, „ciupercă apărută după ploaie”, „vechi colaboraționist al dictaturii lui Carol II”, „năpârlit ideologic”, „secătură”, „Amo-Ralea”, „lichea”, „cameleon”. Așa a devenit o temă ideală, ofertantă, pentru studiu. Eu am vrut însă să pun la dispoziția cititorului o carte echilibrată și bine documentată despre un intelectual și om politic cu totul special – un ministru sub mai multe regimuri politice aparent incompatibile (dictatura carlistă de extremă dreapta, profascistă, și guvernarea autoritară postbelică îndatorată extremei stângi comuniste). Din aceste motive a meritat o atenție deosebită, o biografie politică. Trebuia surprinsă activitatea lui Ralea în cadrul Partidului Național-Țărănesc între 1927 și 1938, cariera sa ca titular la Ministerul Muncii sub dictatura regală (martie 1938-iulie 1940), tribulațiile din timpurile regimului antonescian, revenirea ca ministru la Departamentul Artelor (martie 1945-august 1946), diplomat (ministru plenipotențiar în SUA la Legația din Washington D.C.) și, în fine, președinte al Institutului Român pentru Relațiile Culturale cu Străinătatea.
Figura oportunistului e una pregnantă în cultura română?
Este des întâlnită, dar nu cred că putem vorbi despre un excepționalism românesc. Este adevărat că, în cazul autohton, este mai vizibilă și mai supărătoare poate decât în Polonia, Ungaria, Cehia. Poate și pentru că intelectualul român este ceva mai dependent de resursele venite de la stat și nu își imaginează o existență marginală, subterană, dependentă de alte surse de venit. Evident, compromisul multor personalități emblematice din lumea culturală cu dictatura, cu regimurile ce suprimă libertatea, nu începe la 1945 sau la 1948. Cum scriam și în carte, un istoric precum Constantin Daicoviciu a reușit „performanța“ de a întreține relații privilegiate cu aproape toate mișcările și regimurile prototalitare, autoritare şi dictatoriale în perioada dintre anii 1930 şi 1970. Ralea – din cauza (sau datorită?) decesului subit din august 1964 – nu a mai prins regimul Ceauşescu și nici procesul de „încorporare” a intelectualității uma – niste în structuri coordonate direct de partid (cum a fost crearea în 1970 a Academiei de Științe Sociale și Politice). Dar Daicoviciu nu a făcut mare caz de etică, ba din contra, nu a fost nici exemplu moral, nici moralist (ca Ralea). Și-a recunoscut sincer păcatele în discuții private: „Eu le spun tată tuturor celor care s-au culcat cu mama” (le-ar fi zis Daicoviciu interlocutorilor săi; citatul e pomenit de istoricul Florin Constantiniu în memoriile sale). Evident, sunt alți intelectuali și artiști care au acționat diferit, care și-au păstrat convingerile, nu au fost cameleoni… Și au plătit pentru aceasta.
Știm, oare, ce gândea Ralea despre cei care erau altfel – radical altfel – decât el? Nu cameleoni, nu oportuniști, nu bicurluntriști…
Din păcate, Ralea nu și-a scris memoriile. Avem doar scrisorile lui și notele sale de călătorie. Alți intelectuali care au ținut jurnal i-au consemnat însă spusele. De pildă, Mihail Sebastian. Cel din urmă asistă la instaurarea dictaturii regale în februarie 1938, apoi la finele lui martie află și de intrarea lui Mihai Ralea, ca ministru al Muncii, în guvernul carlist care suprimă pluralismul politic și cultural sub mâna forte a ministrului de Interne Armand Călinescu, amicul politic al lui Ralea din vremea când amândoi erau în PNȚ. Percepția multora a fost că Ralea a trădat PNŢ în martie 1938. Surprinde acest aspect și prietenul său Sebastian, la 12 aprilie 1938: „Aseară dineu la Ralea. Îl văd a doua oară de când e ministru. Din nou discuție asupra plecării lui de la național-țărăniști. Explicațiile lui mi se par insuficiente pentru a acoperi o trădare, chiar din bună-credință, din convingere.“ E posibil ca Ralea să fi vehiculat ideea că ar fi fost amenințat de Armand Călinescu. O face – neconvingător – și Petre Andrei, celălalt transfug din PNŢ în jurnalul său. Ralea credea că, oricum ar fi, Carol II și Armand Călinescu au întreprins ceva oportun, în sensul că au instaurat un regim autoritar pentru a stopa și reprima ascensiunea legionară, fascistă, pronazistă. Atunci Ralea nu îi judeca prea aspru pe cei care nu erau ca el (țărăniștii care rămăseseră alături de un om cu coloană vertebrală ca Iuliu Maniu), dar aceasta nu înseamnă că el nu a încercat să atragă de partea dictaturii carliste oameni din PNȚ, inclusiv pe Ion Mihalache. Cel mai trist episod s-a produs abia după 1947, când se dezice în mod oribil de Maniu. Atunci Ralea s-a văzut constrâns să îşi redacteze autobiografia – solicitată de Serviciul Cadre al Universităţii Bucureşti – probabil la finele lui 1948. Este semnificativ cum rescrie Ralea istoria anilor 1937-1938 dezicându-se de Maniu care, la acel moment, era deja în universul concentraţionar comunist: „Maniu purta fățiș cele mai strânse relaţii cu naziştii români. Din nenumăratele discuţii avute cu el am rămas cu convingerea că PNŢ va evolua în cea mai strânsă legătură cu Garda de Fier şi deci va deveni Coloana a V-a germană din România. Atunci, împreună cu aripa stângă a PNŢ, cu profesorul Petre Andrei, cu Alexandru Mâţă, profesorul Vasile Răşcanu, Stanciu Stoian, Octav Livezeanu etc., am părăsit partidul şi am aderat cu toţii [în mod] tactic la guvernul de represiune antilegionară pe care (…) l-a format fostul rege Carol II”. Să pui în cârca unui democrat exemplar ca Maniu toate aceste grozăvii, mi se pare prea mult. Aici nu mai e un simplu oportunism…
În legătură cu oportunismul său: era ceva funciar la Ralea? Venea cu această aplecare „din fabrică”, „din dotare” sau e ceva, mai degrabă, care vine prin acumulare, din context?
Vine din acumulare, din contextul politic. Problema cu Ralea este că, după primul compromis, nu se mai poate opri, e un fel de fugă înainte. Nu își pune problema să rămână doar profesor universitar, cu venituri oricum consistente, și – vara, în concediu – se retrage la Huși, la Dobrina, și să stea departe de lumea politică…
Apropo… Avea o casă la Huși (era foarte legat de acest oraș) și cred că e destul de prezent și în arhivele Securității, în legătură cu unele evenimente petrecute acolo, cu el în rol de maestru de ceremonii…
Lângă Huși, la Dobrina, a avut o casă, o proprietate înconjurată de păduri. Casa lui de aici avea mai multe încăperi și putea servi pentru oaspeți; avea cerdac, pivniță și era mărginită de livadă și viță-de-vie. De altfel, aici se refugiază atunci când este vânat de legionari după momentul septembrie 1940, pentru că o parte a populaţiei se manifesta favorabil faţă de el. A și fost ales deputat PNȚ de Huși (de Fălciu). A fost declarat „ales” ca deputat din partea județului Fălciu și sub comuniști, în 1946, în pofida contestațiilor opoziției. În campania electorală a ajuns de câteva ori la Huși și în alte zone din Fălciu, iar unii alegători – obișnuiți cu el ca țărănist – l-au întrebat de partea cui mai este acum: Coane Mișule, cu cine te mai ții? Sub comuniști, a fost ceva mai complicat să salveze toate aceste proprietăți și să le scutească de impozitele astronomice stabilite de cei de la putere pentru a-i descuraja pe cei care doreau să rămână cu terenuri, cu vii, viță de vie. În fine, să mai spun că Biblioteca Municipală din Huși îi poartă numele.
Cum se intersectează de-a lungul deceniilor cu lumea culturală de la noi și cum o modelează pe aceasta o personalitate precum Mihai Ralea? În mod particular: cu lumea literară?
A încercat sistematic să se lupte pentru un statut cât mai bun al scriitorului în societate, aceasta însemnând inclusiv drepturi și asigurări sociale. A făcut-o din poziția de ministru al Muncii între anii 1938 și 1940, propunând legi care să reglementeze situația socială a scriitorilor și artiștilor. Ca profesor influent chiar în anii stalinismului cultural, își permitea, în 1951, să intervină în favoarea unor studenți de la Pedagogie-Psihologie, precum Costache Olăreanu (viitorul scriitor) care avea nevoie de un transfer (era prieten de familie cu tatăl lui, originar din Huși, fruntaș PNȚ, prigonit atunci de comuniști). Dacă ar fi fost doar arghirofil, Ralea ar fi păstrat toți banii câștigați pe seama bunelor relații cu puterea numai pentru el și pentru familia lui. Însă există mai multe indicii că el a împărțit veniturile pe care le primea din surse bugetare și private cu persoane cunoscute aflate în nevoie, cu diverse interdicții, chiar dacă acestea împărtășiseră în trecut alte opțiuni politice. De exemplu, în 1948 l-a ajutat pe Petre Manoliu. Cum am și remarcat în biografia pe care i-am dedicat-o, dincolo de momentele de încrâncenare (revărsarea de ură contra lui Maniu), se pare că Ralea a rămas un spirit larg, generos, cum este descris de mai multe surse, inclusiv în scrisori private. Ca înalt demnitar cultural în anii 1950 şi la începutul anilor 1960 – având acces la potentații comuniști – primea multă lume în audiențe, asculta doleanțele şi de multe ori a ajutat (sau încerca să ajute) – inclusiv cu bani din propriile câștiguri – pe cei aflați în nevoie, foşti cunoscuți sau doar recomandați de cunoscuți (Constantin Rădulescu-Motru e cazul cel mai cunoscut). Cert este că unii (puțini), chiar din exilul anticomunist, care îi erau îndatorați, i-au acordat circumstanțe atenuante. Spre exemplu, Eugen Ionescu scria într-un omagiu de la finele lui 1964, consacrat și lui Ralea și lui Vianu: „îl admiram, ca sociolog, eseist, filozof, critic, economist. Era strălucit, multiplu”.
Care sunt, de fapt, „virtuțile” oportunismului? În subtitlul cărții tale, „virtuți” este pus între ghilimele…
De fapt, chiar Ralea și cei care au fost empatici cu el – deși în alți termeni – au vorbit despre aceste virtuți. Despre faptul că, până la urmă, compromisul, oportunismul, cameleonismul pot fi la un moment dat „salvatoare”, măcar pentru spațiul cultural. În sensul că astfel s-ar evita o tabula rasa pe care ar putea să o comită niște guvernanți totalitari precum comuniștii ghidați de sovietici. Z. Ornea, care l-a prins pe Ralea în anii 1950, a fost redactor la unele cărți de-ale lui, încerca să răspundă prin 1995 chiar în România literară la o întrebare presantă atunci despre „colaboraționismul” intelectualilor cu regimul comunist: Ce s-ar fi întâmplat dacă toţi scriitorii de valoare ar fi preferat să tacă decât să accepte şi chiar să laude condiţia degradantă a cenzurii şi autocenzurii? Cei intransigenți moral, ca M. Nițescu, erau de părere că măcar demnitatea de scriitor ar fi fost salvată. Z. Ornea a replicat spunând că: „Dacă toţi (inclusiv Călinescu, Vianu, Sadoveanu, Ralea, apoi Arghezi) ar fi tăcut, atunci cultura română şi-ar fi suspendat existența în dauna ei şi cu consecințe catastrofale“. Cam asta cred că ar fi gândit și ar fi spus și Ralea în memoriile lui. Problema la el este că nu a fost un simplu intelectual privilegiat, ci că a ajuns chiar în fruntea Republicii comuniste dejiste, ca vicepreședinte al Prezidiului MAN și mai apoi ca membru al Consi – liului de Stat. Și că s-a dezis de foști apropiați precum Maniu în termenii de care pomeneam mai devreme…
Oare, dacă nu ar fi venit comunismul, ce fel de carieră publică ar fi avut Ralea? Pentru ce era foarte bine / cel mai bine dotat?
Mă împingi acum și pe mine într-o simulare de istorie contrafactuală, iar colegii de la Institutul de Istorie „N. Iorga” mă vor judeca poate destul de aspru. Să zicem că în august 1944 România lui Ion Antonescu (sau a unui succesor al său agreat de regele Mihai I) ar fi împărtășit soarta Finlandei și nu ar fi fost ocupată de Armata Roșie. Ar fi revenit la un regim oarecum democratic, cu alegeri libere câștigate probabil de PNȚ condus de Iuliu Maniu. Cel din urmă nu l-ar fi acceptat pe Mihai Ralea înapoi în rândurile partidului, pentru că dezertase în martie 1938. Așa că Ralea, cu ambiția lui politică de neoprit, ar fi continuat cu al său minuscul Partid Social-Țărănesc, în fapt un club politic de 10-20 de oameni. Ar fi luat sub 2% la alegerile din 1946, dar ar fi avut mai mult timp ca să-și întocmească ceva mai riguros cursurile de la psihologie, fascinându-i și mai abitir pe studenți. La fel, Explicarea omului, cartea lui de căpătâi, ar fi arătat mult mai bine din punct de vedere academic, cu mult mai puține erori și neclarități. Știți probabil că editorii lui din anii 1970, empatici altminteri, au observat o anumită superficialitate – numeroase erori în transcrierea titlurilor şi numelor, neglijențe în prezentarea citatelor ş.a.m.d. Chiar Eugen Ionescu, care a tradus cartea în franceză, se plângea de prezența exasperantă a pleonasmelor în textul lui Ralea, ceea ce a îngreunat tălmăcirea volumului. Probabil, ținut departe de lumea politică, de munca la un Minister (la Arte, la Culte), de constrângerile de diplomat procomunist, și încă într-o misiune dificilă, extrem de solicitantă (în SUA, la Washington D.C.), Ralea ar fi revenit la vârful său de formă în plan cultural-artistic, estetic, atins între 1926-1930. Poate ar fi fost numit – fără ca guvernul PNȚ să se opună – ca adjunct al lui Alexandru Rosetti la Fundațiile Culturale Regale și s-ar fi folosit de conexiunile lui cu lumea culturală franceză pentru obținerea mai lesnicioasă a drepturilor pentru traducerea unor opere esențiale. Și aici remarc că inclusiv Al. Rosetti ar merita o biografie (puțină lume știe că și el a cochetat un pic cu lumea politică: a fost deputat în pseudoparlamentul carlist din 1939; iar soția lui, Maria, a fost membră a Consiliului de Stat în anii 1960).
Cu care alți intelectuali seamănă profilul – și traseul politic/cultural – ale lui Ralea?
Cumva, Ralea este unic. Până la un punct seamănă cu traiectoria altor intelectuali care au devenit demnitari (miniștri sub dictatura regală), cu Constantin C. Giurescu (ministrul carlist al Propagandei). Destinul postbelic avea să fie diferit: Giurescu a fost trimis la Sighet în 1950, în timp ce Ralea rămânea profesor universitar, director de Secţie la Institutul de Istorie-Filosofie şi cooptat la vârf în instituţii cultural-ideologice oficiale (deşi fusese la fel ca primul un fel de ideolog al carlismului). Deci ar fi trebuit și el arestat și expediat la închisoarea elitelor. În schimb, Giurescu i-a supraviețuit lui Ralea și a ajuns să fie destul de bine integrat în cadrul regimului Ceaușescu, recăpătându-și pozițiile culturale de dinainte și obținând permisiunea de a călători în străinătate. Cum am anticipat, Ralea seamănă mai mult cu Constantin Daicoviciu. În paranteză, remarc faptul că bustul lui Daicoviciu tronează în centrul Clujului, în Piața Muzeului, fără ca cineva influent să aibă inițiativa măcar de a propune montarea unei plăcuțe ce să amintească în două fraze că nu e totuși și un exemplu de moralitate. Autoritățile locale s-au îngrijit atent de portretul istoricului; în schimb, mult timp Obeliscul Carolina, cel mai vechi monument laic al orașului Cluj (1831), situat la vreo 50 m de bustul lui Daicoviciu, părea să fie uitat cu totul de către edili. Dar vreau să mai spun ceva și mai important: există un întreg grup de foști membri ai PNȚ care se transferă de-a lungul timpului la Partidul Comunist sau ajung să servească interesele PCR/PMR (unii dintre ei asociindu-se mai întâi cu dictatura carlistă): pe lângă Ralea, au fost: jurnalistul Octav Livezeanu, scriitorul Demostene Botez, pedagogul și socio – logul lumii rurale Stanciu Stoian, juriștii Mihail Ghelmegeanu, Grigore Geamănu și, nu în ultimul rând, Ioan Marina, preot ortodox și șef al organi – zației PNȚ Vâlcea, care devine după 23 august 1944 arhiereul Justinian (din 1948 chiar patriarh).
Este Ralea o figură inspirațională pentru lumea (intelectuală) de azi?
Depinde ce valori împărtășește lumea intelectuală de azi. Și depinde la ce perioadă ne raportăm. Cred că publicistica lui politică de până în 1938 merită (re)citită și pusă în evidență. Eu am o licență și în științe politice și cred că Ralea poate fi creditat și ca teoretician al democrației, dacă avem în minte această publicistică. Evident, prin tot ce a făcut de la momentul 30 martie 1938 și până la moarte și-a subminat pledoaria pentru demo – crație.
Apropo de „inspirația” Ralea: a fost, de fapt, la un moment dat, șeful diplomației culturale de la noi…
Acum, dacă mă gândesc mai bine, provocat de întrebare, a fost un moment de inspirație pentru cei de la putere (pentru Gheorghiu-Dej et comp.) atunci când – la începutul anului 1956 – s-au gândit să îl numească pe Ralea președinte al Institutului Român pentru Relațiile Culturale cu Străinătatea (IRRCS). Prin această funcție, cum ați anticipat, devenea șeful diplomației noastre culturale, care până atunci era mai degrabă una prosovietică. Așa cum rezultă și dintr-o carte recentă semnată de Carmen Stratone, dedicată IRRCS, Ralea aduce ceva nou, o orientare mai pregnantă spre Franța, spre zona occidentală progresistă. Dar această direcție nu este întotdeauna lineară, ireversibilă, iar românii din exil continuă să rămână dușmani (vezi cazul Vintilă Horia). Ralea nu și-a putut îndeplini proiectul cultural de apropiere de Franța. În cele din urmă, Revoluția din Ungaria, criza Suezului și situația internațională tensionată au amânat o detensionare mai accentuată a relațiilor româno-franceze. Biblioteca Franceză avea să fie deschisă la București abia în 1970, după vizita în România a președintelui De Gaulle și după intense pregătiri diplomatice derulate între 1964 și 1968, deci după moartea lui Ralea.
Oportunist „fără număr”, dar: a fost Ralea mai mult o figură a binelui sau a răului (în istorie)?
Nu aș pune problema neapărat în termeni de bine și de rău, ci aș vorbi despre dezirabil și indezirabil. Ca politician post-1938 el e un contraexemplu, ca scriitor ante-1938 poate fi un model.
