într-un text de referință, Hölderlin și esența poeziei, Heidegger reține „cinci vorbe călăuzitoare“ aparținându-i celui care a scris elegia Brod und Wein: 1. „Această îndeletnicire (activitatea poetică, precizarea mea), cea mai nevinovată dintre toate…“; 2. „…limba, cel mai periculos dintre bunuri, îi este dată omului… pentru a depune mărturie despre ceea ce este el…“; 3.„… de când suntem un dialog…“; 4. „Însă ceea ce rămâne, poeții ctitoresc…“ ; 5„… în chip poetic, locuiește Omul pe acest pământ“.
Interpretând aceste afirmații, filosoful german ajunge la răspunsuri extrem de prețioase privind rostul, noima poeziei. Să reținem câteva dintre ele. Omul, prin acest bun, „cel mai periculos“, care îi e dat, limba, „trebuie să depună mărturie despre ceea ce este el“, despre „apartenența sa la pământ“, „ca moștenitor al lucrurilor toate“, și ca acela care „învață de la toate“. Prin această mărturie, făptura omenească își manifestă Dasein-ul (Da-sein, înseamnă a fi aici, într-o traducere mot à mot; iar la Heidegger Dasein semnifică „ființa în deschis“). „Numai acolo unde există limbă există o lume“, observă Heidegger, și „numai acolo unde se manifestă o lume există Istorie“. „Sarcina limbii este de a revela și de a păstra în operă ființarea ca o atare ființare.“ „Limba nu este o unealtă disponibilă, ci este acea proprietate (Ereignis) care dispune de cea mai înaltă posibilitate a ființei omului“. „Ființa omului își are temeiul în limbă…“ „Poezia este ctitorie prin cuvânt și în cuvânt.“ (…) „Poetul numește zeii și numește toate lucrurile în ceea ce sunt ele. Această numire nu constă doar în faptul că unui lucru cunoscut încă dinainte îi este atribuit un nume: dat fiind că poetul rostește cuvântul esențial, abia prin această numire ființarea este numită, ajungând astfel să fie ceea ce este. Ea devine astfel cunoscută în calitatea ei de ființare. Activitatea poetică este ctitorie a Ființei împlinită cu ajutorul cuvântului.“ Și un alt pasaj al demonstrației heideggeriene: „S-a deprins mai întâi că limba este sfera de acțiune a poeziei. Esența poeziei trebuie așadar înțeleasă pornind de la esența limbii. Mai apoi s-a văzut însă limpede că poezia este ctitoritoarea numire a Ființei și a esenței tuturor lucrurilor – deci că nu este o rostire oarecare, ci acea rostire prin intermediul căreia iese în deschis tot ceea ce discutăm fără încetare și ne preocupă apoi în limba de zi cu zi. De aceea poezia nu se folosește niciodată de limbă ca de un material existent, ci abia poezia însăși e cea care face posibilă limba. Poezia este limba originară a unui popor care aparține Istoriei. Prin urmare, esența limbii trebuie înțeleasă pornind de la esența poeziei și nu invers.“ În fine, iată formulată încă o concluzie : „Poetul însuși stă între zei și popor. El este cel aruncat în afară – afară, acel spațiu intermediar, între zei și oameni. Însă mai întâi aici, și numai aici, în acest spațiu intermediar, se decide cine este omul și unde își așază el Dasein-ul.“
Ar fi poate de menționat faptul constatat de mai mulți filologi, cum ar fi Otto Pöggeller, că interpretările lui Heidegger asupra liricii lui Hölderlin nu se înscriu în linia clasică a unor comentarii filologice, a unei hermeneutici literare, ci constituie niște texte de reflecție filosofică privind tema centrală a gândirii heideggeriene, aceea despre Ființă. Dar, și acesta este aspectul cel mai important, analiza efectuată de Heidegger stabilește misiunea care îi revine poeziei: poezia înseamnă a doua cale principală, alături de filosofie, de accedere la adevărul Ființei. „Poetul este un mediator și un mesager și, alături de gânditor, agentul unei rostiri esențiale (Sagen)“, după cum remarcă Thomas Kleininger și Gabriel Liiceanu, în notele la eseul aflat în discuție, tradus de ei. Este o menire înaltă, de care se cuvine să fim pătrunși toți cei care ne-am încumetat să ne îndreptăm spre o astfel de îndeletnicire, poezia. Faptul că ne însușim această misiune și că avem, slavă Domnului, o reprezentare teoretică lucidă, corectă privitoare la miza uriașă a poeziei, nu garantează câtuși de puțin că și reușim în demersul nostru poetic efectiv: când scrii poezie, izbânda e condiționată de conjugarea favorabilă a multor elemente de natură nedeterminată.
În textele mele poetice, ader la idei ca acestea, din înțelegerea heideggeriană asupra actului poetic: astfel, văd poezia ca pe un seismograf fin al mișcărilor ființei, un jurnal al ființei, ținut cu fervoare de cel care s-a angajat la această trudă/ responsabilitate, aș cuteza să zic supremă. Poetul devine un om de probă/ de încercare care se supune cu viața lui la un maraton, la o alergare până la capăt, prin intermediul cuvintelor, pe un traseu necunoscut, plin de dificultăți, de primejdii, dar și fascinant. Un maraton, o alergare prin care, utilizând acest dar uman absolut, limba, poetul se străduiește să înțeleagă și să se înțeleagă, caută să afle cine este el, cine suntem noi toți, caută să exprime cât mai tulburător și cât mai relevant estetic ceea ce trăiește, lumea care-l conține, altfel spus, da, caută să exprime literar ființarea și Ființa.
Neîndoielnic, poziționarea teoretică propusă de Heidegger și descrisă aici este una convingătoare, dar, pentru a fi validată în cazul particular al unui poet, ea trebuie să se transfere și să se transforme în poezie. Ceea ce constituie o operație de apropriere complicată, căci a-ți reprezenta teoretic ce este, cum este poezia nu îți asigură și știința de a scrie o poezie pe măsură, valoroasă și originală.
Poeții sunt făpturi speciale care își croiesc drumul textual, nu se poate altfel, pe dibuite, pas cu pas, greșind adeseori, luând-o iar și iar de la capăt, practic inventându-și prin propriile puteri acel drum, poteca. Este, cel puțin, cu modestie spun, cazul meu.
***
Dar cum și când a început pentru mine totul? Care este pentru mine punctul originar al acestei îndeletniciri de stihuitor? Începutul e dat de acea propoziție pe care am rostit-o în clasa întâi, timorat, nesigur că e bine, încurcat de prea multele cuvinte care îmi veneau în cap: Noaptea și-a lăsat mantia înstelată peste orașul adormit. Am tot evocat momentul și-l reiau încă o dată, n-am încotro: doamna învățătoare ne explicase ce este aceea o propoziție, subiect-predicat, și apoi ne-a cerut să dăm exemple. Copiii au început să turuie Mama are mere, Ana are pere și tot așa. Iar eu am rostit cuvintele așezate în țesătura aceea care mi se părea pe atunci atât de complicată: Noaptea și-a lăsat mantia înstelată peste orașul adormit. Doamna a mers în cancelarie, a luat catalogul și mi-a pus un zece frumos caligrafiat. A fost primul meu succes literar, pot să zic. În ziua aceea, s-a mai petrecut ceva însemnat: în mintea mea de copil a încolțit ideea (desigur, doar vag conturată) că din cuvinte se pot făuri edificii minunate și că așa mi-ar plăcea mie să-mi petrec întreaga viața, ridicând construcții cât mai temerare, năzuit-nepieritoare, nu altfel, ci din cuvinte înlănțuite. Și așa s-a întâmplat: cu asta am ajuns să mă ocup, cu construcțiile verbale care să emoționeze, investind în această preocupare pasiune și întreaga mea energie mentală și sufletească. Chiar dacă, mai cu seamă la început, mi-am pus eu însumi piedici, adică am pornit într-o altă direcție, în cea contrară (căci am urmat în liceu o clasă specială de matematică și apoi cursurile Facultății de Electrotehnică, secția Automatizări și Calculatoare), în cele din urmă adevărata mea natură a răzbit la suprafață, și-a impus voința, regula și m-am întors acolo de unde, în realitate, nu plecasem niciodată, la literatură.
***
Și cum s-a desfășurat maratonul, alergarea mea de o viață prin cuvinte? Lin? Nu. Mereu cu poticneli, cu erori, pe un teren accidentat și necartografiat, cu acele răspântii unde nu știi încotro se cuvine să pășești. Cu erori așadar? Da, aș susține că erorile sunt necesare, sunt de dorit, căci din ele înveți, cu ajutorul lor îți limpezești ulterior calea. (A se vedea, când vorbesc despre erori necesare, despre întocmiri verbale defectuoase, unele poeme cuprinse în Anexa din acest volum.)
Un principiu de la care mi-am propus să nu mă abat a fost să pășesc în cât mai multe direcții deodată. Direcții textuale, se-nțelege. Mergând către ținuturi cât mai numeroase și cât mai îndepărtate, am considerat întotdeauna că am mai mari șanse să mă găsesc. M-am îndreptat și într-acolo unde eram convins că nu sunt și deci că nu am cum să dau de mine. Am socotit că orice experiență îmi folosește, mă îmbogățește.
Această atitudine față de textul poetic am căutat s-o exprim într-un mic eseu programatic, Mic manifest despre poezia heracleitică, în care mă ajutam de reflecțiile lui Anton Dumitriu: acesta distinge două modele culturale fundamentale – cultura eleată încremenită în desăvârșirea sa, care este cultura Orientului, și cultura heracleitică, o cultură a permanentei deveniri, care este cultura europeană. Atunci, poezia pe care am numit-o heracleitică stă, gândeam, sub semnul lui Heraclit, Totul curge, Doar schimbarea e veșnică, și presupune permanenta subminare, contestare dinăuntru a tiparelor, permanenta devenire a textului poetic, o devenire permisivă, ce îngăduie existența simultană a feluritelor tipuri de expresivitate verbală. Așadar poezia heracleitică nu înseamnă o serie de eliminări succesive a ceea ce este contradictoriu, ci este o însumare de atitudini, de realități textuale divergente, de formule expresive cu diferite grade de prelucrare a cuvântului. Adică, este o poezie deschisă, o poezie de sinteză, o poezie a însumării tolerante.
Afirmam în acel eseu: „Poezia heracleitică stă cu privirea îndreptată spre viață în infinita ei desfășurare, dar și spre poezia însăși; amândouă îi sunt, egal, sursa. Dăruită prezentului, ea are un capăt în viitor și altul în trecut, care îi sunt, și ele, casă.
De la tonul orfic și până la tonul parodic, de la cuvântul care întemeiază și până la vidul limbajului, totul îi este îngăduit. De la tragedie și până la comedie ori grotesc, totul îi este propriu. De la misticism la miticism (miticismul lui Mitică), infinitul cuprins în litera s care diferențiază aceste două cuvinte îi este propriu. Poetul care crede în poezia heracleitică este un perfect cameleon textual: așa își găsește el noima. Poezia heracleitică – poezie integratoare, satisfăcând setea noastră de a fi, în același timp, de cât mai multe ori altfel, de a porni în cât mai multe direcții în același timp, cu speranța de a ajunge în același loc. Poezia heracleitică – imn despre omul nețărmurit, în măreția și vulnerabilitatea destinului său, deopotrivă deconcertante.“ *** O chestiune care decurge din această poziționare programatică și care își cere neapărat răspunsul fără echivoc este: în ce curent literar e potrivit să fie încadrate încercările mele poetice? Romantism? Modernism? Neomodernism?
Postmodernism? Realism? Și altele, și altele? Răspunsul este: în toate, adică în niciunul! M-am folosit de toate când am avut nevoie, ca de niște veșminte pe care le-am purtat în diferite ocazii, după cum o impunea situația. M-am folosit de toate când am avut nevoie, ca de niște vehicule în care am urcat rând pe rând, ca să mă deplasez, după cum era cazul, în funcție de destinație: mașină, sau barcă, sau bicicletă, sau avion, sau per pedes etc. *** Și încă un lucru care se cade să fie lămurit: mi-am aflat vocea proprie de la început? Nu, nu cred. Am debutat prea devreme și poeziile mele din acei ani conțin defecte care țin de mimetism, poetică naivă, metafore nepotrivite, locuri comune. Mi-am aflat vocea pe parcurs, intermitent, găsită pentru a fi mai apoi pierdută, și tot așa? E posibil. Mi-am aflat-o la un moment dat, târziu? Aceasta mi se pare varianta cea mai apropiată de realitate. Dar ce înțeles are ceea ce numesc aici voce proprie? Aș putea considera că subiectul e unul delicat, dificil, greu definibil și că e convenabil să las pe seama criticilor descoperirea particularităților, a caracteristicilor, admițând că acestea există.
Fragment din eseul cu același titlu care prefațează volumul antologic O epopee efemeră. Versuri (1976 – 2026), în pregătire la Editura Cartea Românească