Unii ani, săraci în poezie de calitate, ne induc ideea că această artă subtilă e pe cale să se stingă. Ni se pare atunci, dezolant, nu doar că își pierde tot mai mulți dintre cititori, asta e clar, ci și că secătuiește ea însăși, ca forță expresivă și creativitate. Din fericire, după anotimpuri de secetă, urmează răstimpuri fecunde, care ne redau încrederea în vitalitatea și persistența acestei aș cuteza să zic minunate însușiri omenești – a scrie, a făuri versuri.
Este și cazul anului acesta. În primele sale luni, deja au apărut o seamă de volume de versuri admirabile. Mă bucur să amintesc aici câteva dintre ele. La începutul acestei luni, la Bookfest, am asistat la lansarea volumului Poeme nescrise, de Vasile Dan, publicat de Editura Cartea Românească. (De precizat, această carte și, de altfel, toate volumele scoase la Cartea Românească au unul și același redactor competent și dedicat, Alina Neculachi.) Au dreptate Răzvan Voncu, într-un dens text critic de pe coperta a patra a cărții, și Daniel Cristea-Enache, în prezentarea comprehensivă de la lansare, să vorbească despre această poezie cu entuziasm. Dimensiunea metafizică, dar și capacitatea de a sonda profunzimile și fragilitatea condiției umane impresionează și scot din rând lirica lui Vasile Dan. Iată o Elegie: „Dacă ai exista cu adevărat/ și n-ai fi doar o idee a mea/ de salvare/ te-aș lua în nacelă/ care e o arcă în levitație/ peste un hău răsturnat/ cu susul în jos/ peste soarele stins.“ Iată și cum arată, în viziunea lui Vasile Dan, poemele nescrise: „Nu există în fond decât poeme ne scrise./ Cele adevărate./ Cele scrise, puține, sunt doar un aisberg/ al celorlalte oculte pe care le poartă cu el oricine/ la piept sub brațul stâng/ ca pe un cod numeric personal/ pe care nu-l știe sigur nici el/ cu care poate fugi liber de-acasă/ fără să se mai întoarcă vreodată.“
Îmi dau seama că nu e loc aici să comentez pe larg volumele care mi-au stârnit interesul la lec tură. Cronicile cititorilor pro fesioniști, ale colegilor mei critici literari vor în deplini sau au îndeplinit misiunea asta, de a le de monstra, cu argumente viabile, valoarea. (A se vedea chiar acest număr al revistei noastre.) Drept care mă mulțumesc, în aceste rânduri, doar să menționez autori și titluri. Și aleg să fac lucrul acesta într-un fel anume: repro ducând de la fiecare și câte un poem sau măcar câteva versuri. Așadar să purcedem. Aurel Pantea, Psaltirea de noapte (Editura Tracus Arte): „vii spre mine, o venire ce nu se mai termină,/ plec spre tine, până ce nu mai rămâne aproape nimic/ din ce eram înainte de nesfârșita venire a ta,/ mă împuținez pe măsura venirii tale…“; Mircea Bârsilă, Strigătul din oglindă (Editura Limes), poemul intitulat Această viață: „Ca un golan care vrea să-mi fure banii/ mă tot urmărește un gând apocrif, de o vreme./ Treptat, aversiunea față de eșecuri se mai subțiază./ O amintire din ce în ce mai sărată: copilăria.// Și tu, tinerețe, scârțâind ca o ușă rămasă într-o singură balama,/ un cal ajuns, la o răscruce, reptilă…/ A coborî pe sub crengile unei păduri sacre/ spre sumbra și imaginara împărăție…// Duminica trecută, niște polițiști încă tineri/ au întrerupt slujba de la biserica de lângă piață./ O pasăre al/ cărei cântec este cântat de altă pasăre/ (și într-o altă versiune/ decât cea știută…): această viață!“; Mihai Firică, Cartea zilelor care n-au fost (Editura Cartea Românească), poemul intitulat Coroana de spini: „De pe malul înalt,/ am privit fluviul pe care pluteau,/ când mai repede, când mai încet,/ frumos colorate,/ vineții sau galbene ca frunzele arțarilor toamna târziu,/ toate cadavrele adversarilor mei./ Totul curge,/ culorile se amestecă în mare,/ la limita dintre viață și moarte,/ între iubire și ură,/ captiv în încleștarea zilei cu noaptea./ Voi scrie deși știu că textul mă va înghiți,/ îmi voi lipi pe trup litere încinse,/ coroana de spini rezervată poetului/ mi-o voi potrivi pe frunte.// În marea calmă/ mi-am spălat chipul./ Fața mea a rămas fără trăsături,/ asemenea unui popor care nu mai citește poezie.“; Marian Drăghici, bătrânul ego în dimineața de după moarte (Editura Limes): „Am purtat suferința ca pe o cămașă abstrasă/ până s-a făcut piele de corp,/ carne din carnea mea și sânge din puțina/ viață rămasă.// au purtat-o ferfeniță, nu s-au dezis/ oasele în legănare pe drumuri la greu/ până au sleit o fântână neasemuit de frumoasă/ din suferință adânc în sinele meu.// o fântână, deci noaptea/ când nu dorm,/ și nu dorm mai mereu,/ ascult sorbiturile mari ale setei cu care/ din suferință mă bea Dumnezeu.“; Florina Zaharia, Incurabilă. Sunt frumoasă pentru că doare (Editura Tracus Arte), poemul intitulat Diagnosticul splendorii: „Sunt incurabilă fiindcă am ales să nu mai neg./ Te port în mine ca pe o geografie interioară./ Solomon avea dreptate: opusul tău nu e fericirea,/ e acea vitalitate murdară, sângeroasă,/ care mă face să ridic penița/ chiar și când mâna îmi cântărește o tonă de plumb./ Frumusețea de astăzi este victoria mea asupra ta./ Este o frumusețe care „doare“/ pentru că este smulsă din ghearele tale./ Fiecare rând pe care îl scriu este o celulă de viață/ Pe care o recuperez din buncărul unde m-ai închis.“; Ioan T. Morar, Medalia de lut (Baroque Books & Arts), poemul intitulat Toate stațiile: „Ca să te întâlnesc, am coborât la toate stațiile/ am așteptat trenuri care nu mai veneau/ am ținut toate sărbătorile uitate/ m-am rugat la focul de artificii/ și am aprins lumânări în numele umbrei/ asemenea lui Mallarmé, am citit toate cărțile/ și când am închis ultima pagină/ da, carnea mea era tristă// Ca să te întâlnesc, am urcat la toate stațiile:/ Tu ai plecat din toate“; Ștefan Mitroi, Om de pă mânt (Editura Junimea): „Zic să mai încercăm,/ să nu ne dăm bătuți./ Unul dintre noi/ va reuși până la urmă să învingă moar tea!“; Dinu Flămând, Viteza trecutului. Elegii didactice (Editura Tracus Arte), poemul intitulat Miceliu…: „Incompatibili cu o mai explicită/ cu noaștere ce s-ar strădui/ să explice chiar existența noastră// nu mai instinctul de a pu tea uneori/ transfor ma această frustrare/ în bucurie care nu mai în treabă nimic/ e minunatul dar otrăvit al zeilor…// Nu-i de mirare că iraționalul chiar pare/ singură salvare aproape rațională// ajunși la limită în lumea convex-concavă/ cu materia ei albă-neagră/ și cu mis terioasele ei ener gii/ din care ieșim și intrăm ase meni/ unor ambițioși mormoloci amfibii// toate fiind găzduite în gene rozitatea secretă/ cu care hazardul se auto per fecționează/ și ca o per petuare a noastră inerțială/ se și rezumă// iar miceliul poeziei acolo mijește…“.
Apoi s-a mai întâmplat ceva care m-a favorizat ca iubitor de poezie: participarea la ediția a XV-a a Turnirului de Poezie de la Heraklion mi-a oferit prilejul să ascult și să citesc versuri scrise de poeți din noile generații. A fost o surpriză plăcută. Poezia lor mi se pare că reprezintă partea complementară celei pe care aș numi-o consacrată, ilustrată prin volumele amintite aici.
Poemele scrise de poeții maghiari din Filiala Târgu-Mureș a Uniunii Scriitorilor și cele datorate unor autori români din Filialele Brăila-Galați și Constanța au fost o revelație. Se cuvine să-i numesc măcar pe o parte dintre poeții prezenți la Turnir: André Ferenc, Péter Demény, Szonda Szabolcs, Lövétei Lázár László, ca și Alina Simona Constantin, Gabriel Nicolae Mihăilă, Adi G. Secară, Amelia Stănescu. Reușitele lor sunt remarcabile în sine, dar și fiindcă toate, fiecare astfel, încearcă să lărgească teritoriul propriu poeziei, construind texte care sunt demitizante, ironice, au umor și, în același timp, ating nu o dată zone de reflecție gravă, de dramatism, ca expresie a unei noi sensibilități care, iată, se constituie sub ochii noștri și se exprimă literar tot mai convingător.